La sosirea anotimpului secetos, animalele din savană începeau să migreze dinspre câmpiile din Serengeti, aflate în Tanzania, către nordul mai verde şi mai răcoros, în podişul Maasai Mara din Kenya. Iar când începeau din nou ploile, făceau acelaşi drum în sens invers. Migraţia lor era unul din cele mai uimitoare fenomene ale planetei, implicând milioane de animale care se deplasau în aceeaşi direcţie, pe distanţe uriaşe, într-un timp relativ scurt. Pentru privilegiul de a asista la acel spectacol bătusem şi eu atâta drum.

Însă migraţia animalelor nu era un fenomen care să poată fi prevăzut cu exactitate. La sfârşit de iulie, când alesesem eu să merg, nu se putea şti dacă animalele urmau să fie încă în Serengeti, sau aveau să ajungă deja în Maasai Mara. Uneori, porneau la drum mai devreme decât de obicei – ceea ce se întâmplase şi în acel an.

Astfel, când am ajuns eu, câmpiile din sud se goliseră deja. Ca să prind din urmă turmele care migrau, ar fi trebuit să parcurg o distanţă mai mare decât prevăzusem iniţial.

I-am mărturisit frământările mele ghidului meu Patrick şi el mi-a promis că mă va duce unde am să poftesc. Totodată, m-a asigurat că Serengeti avea multe de oferit în orice anotimp. În partea centrală, unde existau surse de apă, era plin de animale mereu. Mai ales marii prădători puteau fi văzuţi acolo: lei, leoparzi, gheparzi… Ca să dea greutate spuselor lui, a adăugat:

– Uite, fac pariu cu tine că până mâine seară vei vedea o mulţime de lei. Cel puţin zece!

Îmi venea tare greu să îl cred. În jur, cât vedeam cu ochii, câmpiile erau pârjolite şi pustii. După plecarea animalelor, responsabilii parcului dăduseră foc ierbii uscate, pentru a curăţa solul. Gazele Thompson – o specie de gazele micuţe, cu coarne lungi şi o dungă neagră, orizontală, deasupra burticii albe – erau singurele care îşi mai făceau veacul pe pământurile acelea înnegrite şi sterpe, adăpându-se doar cu roua care se forma dimineaţa pe rămăşiţele de vegetaţie. Astfel, se puteau bucura în linişte de puţina lor hrană, netulburate de lei sau de alţi prădători.

Totuşi, după vreo două-trei ore de goană pe drumul prăfuit, peisajul s-a schimbat complet. În sfârşit, tabloul de savană african după care tânjeam mi s-a arătat în toată splendoarea lui. Au apărut copacii, în special salcâmii umbrelă, apoi mici râuri înconjurate de verdeaţă, şi din loc în loc pâlcuri de stânci rotunde. Imediat, am zărit elefanţi, apoi şi câteva girafe. Iar marile feline nu au întârziat nici ele să apară.

Mai întâi, am dat de doi lei maiestuoşi, cu coama aurie, care erau tolăniţi în iarbă chiar la marginea drumului. Erau fraţi, după cum mi-a explicat Patrick.

– De unde ştii că sunt fraţi? l-am întrebat, mirată.

– Numai masculii tineri, după ce îşi părăsesc familiile umblă la început aşa, câte doi, mi-a răspuns el. Dacă nu ar fi înrudiţi s-ar sfâşia unul pe altul imediat!

Deşi ne-am apropiat la numai câţiva metri, cei doi lei ne-au ignorat complet. Singurii care au părut să-i deranjeze cu adevărat au fost câţiva elefanţi care veneau spre ei, agale. S-au ridicat, cu un aer nemulţumit, şi au plecat în direcţia opusă, vădit preocupaţi să menţină distanţa de siguranţă faţă de pachiderme.

– Mda, făcu Patrick. Nu se pun ei cu băieţii cei mari.

În timp ce eu mă ridicasem în picioare, ca să privesc prin acoperişul deschis al maşinii cum defila grupul de elefanţi, însoţitorul meu s-a apucat să-mi povestească:

– În afară de faptul că sunt foarte puternici, elefanţii sunt extrem de inteligenţi şi de bine organizaţi. Ştiu să sape după apă sau să îşi facă unelte, se ajută între ei, îşi jelesc morţii, plâng cu lacrimi… la fel ca ca oamenii. Femele sunt cele sunt cele care constituie familiile, împreună cu puii, iar masculii trăiesc solitari. Iar în familii, nu se leagă între ei doar prin rudenie, ci şi prin prietenie sau adoptând pui rămaşi orfani.

În spatele elefanţilor, veneau agale câteva girafe. Patrick a continuat:

– Dar nici cu girafele nu mi-e ruşine. Girafele mature trăiesc şi ele în familii, iar tineretul se grupează în „găşti” de burlaci. Masculii tineri se mai iau la harţă lovindu-şi gâturile unii de alţii, însă cel care pierde nu e eliminat din grup. Ziua stau răsfirate, precum vezi, dar nu se pierd din ochi una pe alta. Leul se încumetă să atace o girafă numai când aceasta se adapă, fiindcă se strecoară pe ascuns şi o încolţeşte pe la spate. Altfel, lovitura ei de picioare îl poate ucide.

– Carevasăzică, am lansat eu provocarea, leul nu e nici cel mai puternic, nici cel mai inteligent dintre animale. Cu toate astea, e numit „regele”. De ce?

– El e totuşi cel mai eficient în a ucide alte animale. Asta, desigur, dacă nu punem la socoteală omul, făcu ghidul meu, cu un neaşteptat umor negru.

Mi-a mărturisit că, dintre toate animalele savanei, leul exercita cea mai mare fascinaţie asupra clienţilor companiilor de safari. Şansele de a vedea o scenă sângeroasă erau mai mari, dacă erau lei prin preajmă, mi-a explicat el.

Însă, a adăugat repede, cu un zâmbet abia stăpânit:

– De fapt, mai e un motiv pentru care leii sunt aşa de admiraţi…

– Care e acela? am vrut imediat să ştiu.

– Când se împerechează, o fac vreme de câte patru zile le rând… şi nu fac decât pauze foarte scurte, a răspuns interlocutorul meu, nu fără invidie în glas.

Ceva mai încolo, am trecut pe lângă două leoaice care dormeau duse. Din câte mi-a povestit Patrick, leii puteau mânca şi treizeci de kilograme de carne odată, după care nu făceau altceva decât să zacă preţ de câteva zile sau o săptămână, până li se făcea din nou foame. Leoaicele în cauză păreau că tocmai se ghiftuiseră şi zăceau epuizate, cu burţile pline. De una din ele ne-am apropiat destul de mult, fiindcă dormea aproape de mijlocul drumului, iar zgomotul motorului a trezit-o brusc. A deschis un ochi, buimacă, apoi a sărit în lături, neştiind prea bine ce se întâmpla. Se vedea că îi era lene să se mişte, fiindcă a făcut doar câţiva paşi şi s-a tolănit înapoi în iarbă.

– Cum se face că leii nu ne remarcă nici când suntem la o distanţă aşa de mică de ei? am întrebat eu.

– Nu-ţi fă iluzii, pentru ei tot ce mişcă prin savană e de mâncare, a zâmbit Patrick. Deci şi noi, dacă am merge pe jos, cu siguranţă că le-am atrage atenţia. Însă maşinile sunt altceva. Leii nu pricep că maşinile sunt pline cu oameni şi că, fiind deschise deasupra, le-ar fi foarte uşor să înhaţe pe cineva. Ei cred că maşinile sunt un fel de stânci care se rostogolesc. De asta nu le dau atenţie, şi se feresc de ele numai când li se pare că vin peste ei. Chiar dacă simt miros de om dinspre maşini, e ca şi când ar adulmeca urma unui om care tocmai a trecut pe lângă o stâncă. Asta nu îi va face să atace stânca, deci nici maşina.

Găseam foarte amuzant felul în care Patrick îmi explica cum „gândesc” leii. Într-adevăr, văzusem că unele autoturisme de teren erau deschise complet, având doar nişte bare de protecţie pe părţi, şi animalele nu reacţionau deloc la ele altfel decât la celelalte. După toate aparenţele, Patrick avea dreptate. Ca să-şi confirme spusele, mi-a povestit o istorioară amuzantă.

– Acum câţiva ani, când eram tot pe aici, pe undeva, m-am trezit din senin cu un leu sărind pe acoperişul maşinii. Trapa de sus era ridicată, însă din fericire toţi cei dinăuntru stăteau aşezaţi. Leul nu şi-a dat seama pe ce se urcase. Ştii, lor le place foarte mult să se caţere pe stânci fiindcă de acolo pot supraveghea tot ce mişcă în jur.

– Oho, am tresărit eu. Îmi închipui prin ce emoţii au trecut pasagerii!

– Da, da, a confirmat Patrick. Dar nu a durat decât câteva secunde. Leul nici nu a apucat să se dumirească. Cum am pornit motorul şi am mişcat maşina din loc, s-a speriat şi a fugit ca din puşcă.

A interpretat imediat situaţia, amuzat:

– Mai mult ca sigur, văzând cum se mişcă „stânca” sub el, a crezut că e cutremur!

La scurt timp după ce pornisem din nou la drum, după o cotitură, ne aştepta o privelişte dramatică. După toate aparenţele, un grup de leoaice tocmai atacaseră un bivol sălbatic.

Din câte observasem până atunci la turmele de bivoli, sistemul lor de apărare era bine pus la punct: masculii cei mai puternici stăteau la margine, iar cei mai bătrâni, împreună cu femelele şi puii, la adăpost în mijlocul turmei. Erau animale masive, cu coarne lungi şi puternice, ceea ce le dădea o înfăţişare fioroasă. Lupta cu leoaicele nu ar fi putut fi decât acerbă.

Fuseseră victime în ambele tabere. Una din leoaice fusese strivită sub trupul inert al bivolului pe care îl vânase, şi acolo rămăsese, cu o labă înţepenită în sus. Celelalte se înfruptau cu înfrigurare din carcasa prăzii. Capul familiei, un leu cu o coamă impresionantă, maro închis, stătea aşezat ca un sfinx ceva mai încolo, cercetând orizontul.

– Rolurile sunt foarte bine împărţite, mi-a reamintit Patrick. Cele care vânează sunt leoaicele. Însă dacă prind ceva, leul se satură primul.

– Hm, nu prea e corectă împărţirea, m-am prefăcut eu că protestez.

– Ba da, este, m-a asigurat el. Leul apără teritoriul de alţi masculi. Asta e treaba cea mai grea şi mai periculoasă, pentru că niciun animal nu reprezintă o ameninţare mai mare pentru o familie de lei, decât un leu străin. Restul, gazele, zebre, chiar şi bivoli sau orice altceva trebuie să vâneze leoaicele, sunt prăzi mai uşoare. Iar acum, vezi, el stă de pază în vreme ce ele mănâncă.

Am avut la un moment dat privilegiul să zăresc, la doar câţiva metri, o mamă ghepard cu doi pui care se hârjoneau în urma ei. Puii erau la vârsta la care începeau să înveţe tehnicile de vânătoare. Femela, cu capul ei mic ridicat deasupra ierbii, scruta orizontul, încordată în fiecare fibră, gata în orice moment să sprinteze cu viteza ei inegalabilă ca să prindă vreo gazelă, sau să sară la vreo hienă ca să-şi apere odraslele. Însă era o adevărată provocare să-şi menţină încordarea, fiindcă puii erau greu de stăpânit, şi erau mult mai dornici de şotii decât de învăţare. Sistemul tip „grădiniţă” al leilor, prin care femelele supravegheau cu schimbul toate odraslele din familie, era mult mai eficient.

În ciuda aparentei cruzimi sau fragilităţi pe care o degajau unele scene, natura din Serengeti părea cufundată într-o misterioasă armonie. Moartea şi viaţa curgeau firesc dintr-una în alta, la fel cum ploile urmau secetei. Ceea ce era suferinţă la un nivel, era bucurie la altul, şi tot aşa… Iar la capătul şirului, părea că se găseşte o fiinţă enigmatică, uriaşă, care ţinea toate acele vietăţi într-o eternă îmbrăţişare…