Îmi amintesc perfect acel prim contact cu Bangkok-ul, seara, în timp ce taxiul rula cu viteză pe o autostradă suspendată. Timp de mai bine de jumătate de oră, am contemplat luminile unei metropole neaşteptat de moderne, unde zgârie-norii se înşirau cât vedeai cu ochii. Şoseaua cu multe benzi, străjuită de clădiri înalte şi noi, părea că nu se mai termină. Când într-un final taxiul a coborât în centru, am descoperit un oraş incredibil de animat, cu străzi împânzite de trecători grăbiţi, turişti, vânzători ambulanţi sau prostituate. Oameni şi de maşini se amestecau într-un trafic infernal, sub luminile colorate ale reclamelor de pe blocurile înalte, printre magazine, restaurante sau tarabe, ca într-un uriaş bazar în care părea că se poate găsi orice s-a fabricat ori preparat vreodată pe lume. Mi se părea o forfotă plăcută, chiar veselă pe alocuri, spre deosebire de cea a marilor oraşe occidentale, unde locuitorii arată de multe ori grăbiţi, stresaţi şi încruntaţi.

Venind din Europa, m-a surprins cât de tânăr şi de îndrăzneţ mi se înfăţişa Bangkok-ul. Dezvoltarea urbană explodase literalmente în ultimele decade, oraşul întinzându-se rapid atât pe orizontală, de-a lungul autostrăzilor nou construite, cât şi pe verticală, printr-un număr impresionant de zgârie-nori. Atmosfera din capitala thailandeză, vibrantă şi prietenoasă, m-a încântat de-a dreptul, deşi după numai câteva ore mi-am dat seama şi cât putea fi de obositoare.

Drumul de la aeroport la hotel era scurt şi circulabil, aşa că am ajuns uşor. Rezervasem camera la un hotel micuţ şi fără pretenţii, şi am fost uimită să constat confortul şi curăţenia din interior. Mi se părea incredibil să am parte de acele condiţii pentru preţul pe care îl plătisem. Recepţionera îmbrăcată într-un costum tradiţional m-a întâmpinat cu mâinile împreunate şi un zâmbet luminos, înclindându-se ca să mă salute şi să îmi ureze bun venit în Thailanda. Nu degeaba Thailandei i se spunea „land of smiles”: amabilitatea localnicilor faţă de turişti era proverbială şi motiv de mândrie naţională.

Nici nu ajunsesem bine şi prietena mea Mihaela, care locuia de aproape doi ani în Bangkok, a insistat să mă ducă să văd casa lui Jim Thompson, locul ei favorit din tot oraşul. Dacă nu-mi spunea ea, nu aş fi ajuns acolo, iar de urmele acestui personaj extrem de interesant aveam să dau în mod neaşteptat câţiva ani mai târziu, într-o alta din călătoriile mele.

Jim Thompson, american de origine, s-a stabilit la Bangkok după cel de-al doilea război mondial pentru a deveni producător de mătăsuri. Arhitect de profesie, mare iubitor de artă şi mare colecţionar, el a fost practic cel care a revitalizat industria mătăsii din Thailanda, ducând-o pe culmi nemaiatinse până atunci. A fost un tip rafinat, inteligent, carismatic şi ambiţios, care a avut o viaţă demnă de subiectul unui roman – nu doar ca om de afaceri sau arhitect, ci şi ca fost ofiţer de armată şi, se mai spune, spion. În cei douăzeci de ani petrecuţi în Thailanda, Jim Thompson a adunat o colecţie impresionantă de obiecte de artă şi antichităţi, pe care le-a adăpostit în propria sa reşedinţă, în clădiri pe care le-a recuperat din diferite părţi ale Thailandei, apoi le-a restaurat şi redecorat, într-o îmbinare elegantă de stiluri autentice şi proprii contribuţii originale. Casa lui era un muzeu care adăpostea picturi vechi, statuete preţioase, mobilă sculptată, servicii de porţelan şi, nu în ultimul rând, mătăsuri extravagante realizate pe baza desenelor şi culorilor create de el însuşi, în propria sa fabrică. În mijlocul unui oraş care nu avea timp decât pentru modernitate, reşedinţa lui Jim Thompson era unul din puţinele locuri unde se mai putea admira arhitectura tradiţională thailandeză. Rar mi-a fost dat să întâlnesc la un loc atâta bun gust şi atâta sensibilitate la frumos.

Într-una din camere, într-o ramă, stătea atârnat horoscopul personal al stăpânului casei. Se spunea că acel horoscop i-a prezis anul morţii: 1967. Şi într-adevăr, pe 26 martie 1967, la vârsta de 61 de ani, Jim Thomson a dispărut în mod inexplicabil în jungla malaeziană şi nu a mai putut fi găsit, în ciuda uneia din cele mai ample operaţiuni de căutare din regiune. Crimă, răpire, răzbunare a rivalilor de afaceri sau înscenare de spioni, nicio ipoteză nu a fost scutită de speculaţii. Misterul nu a fost rezolvat până în ziua de azi. Dar acolo, în casa lui, printre lucrurile lui, sub privirea engimatică a ochilor lui de un albastru foarte deschis de dincolo de geamul fotografiilor, personalitatea lui ieşită din comun era încă prezentă, iar povestea lui îşi exercita în continuare fascinaţia asupra celor veniţi în vizită, aşa cum a fost şi cazul meu. Părea imposibil să îl uiţi pe Jim Thomson, după ce i-ai vizitat căminul, chiar dacă el nu mai era de mult acolo…

Cinci ani mai târziu, aproape ca într-un déjà-vu, rulam printre zgârie nori pe autostrăzile suspendate ale altei capitale asiatice ultramoderne: Kuala Lumpur.  La fel ca şi Bangkok-ul, capitala Malaeziei era un oraş nou, aflat într-un puternic avânt de dezvoltare. Se mândrea cu unele din cele mai înalte clădiri din lume – dintre care, la loc de cinste, cele două turnuri gemene ale companiei naţionale petroliere Petronas. Moscheile împleteau în acest tablou elemente de influenţă islamică, dar chiar şi aşa, puţine erau construcţiile mai vechi de câteva zeci de ani. Nu făcea excepţie nici palatul regal, o clădire somptuoasă cu mai multe cupole aurii unde locuia şefului statului, un monarh ales prin rotaţie o dată la cinci ani dintre sultanii care guvernau, pe bază ereditară, provinciile Malaeziei.

Spre deosebire de Thailanda, însă, aici viaţa de noapte lipsea aproape cu desăvârşire. Mall-urile, foarte răspândite în oraş, păreau să fie principala modalitate de petrecere a timpului liber printre localnici. Cum nu exista nicio concentrare de tip centru istoric, „inima” oraşului era mai degrabă acolo unde erau cele mai multe din clădirile noi şi moderne, în frunte cu turnurile Petronas. Însă, la fel ca peste tot, nu era genul de loc unde să te poţi plimba pe jos – nu numai din cauza distanţelor, ci pentru că întregul oraş părea să fi fost conceput pentru maşini, nu pentru pietoni.

Kuala Lumpur era un popas în drumul meu spre Cameron Highlands, un podiş situat la o altitudine de peste opt sute de metri care beneficia de o climă mult mai răcoroasă decât restul ţării. Regiunea fusese folosită de coloniştii britanici pentru cultivarea ceaiului, precum şi a unor legume, fructe sau flori aduse din Europa, cum ar fi trandafirii sau căpşunile. Era împânzită de case construite în stilul Tudor, cu faţade albe încadrate de bârne de lemn brun şi ferestre cu geamuri înalte. Cineva părea să fi dorit cu tot dinadinsul să recreeze acolo o bucăţică din vechea Anglie.

Nu eram impresionată să revăd plante provenite de pe propriul meu continent, dar am fost cucerită pe loc de plantaţiile de ceai. Ele dădeau peisajului un farmec inimitabil: cât vedeam cu ochii, dealuri întregi acoperite de tufe cu frunze lucioase, despărţite prin şănţuleţe ondulate, se scăldau în toate nuanţele posibile de verde. Mi-au amintit întrucâtva de frumoasele dealuri cultivate cu orez pe care le văzusem în Bali.

Aproape din întâmplare şi pentru că îmi rămăsese ceva timp liber, am intrat într-un mic muzeu local care se numea „Tunelul timpului”. Am descoperit acolo o reconstituire fidelă a atmosferei de dinainte de războaiele mondiale, pe când Malaezia era sub dominaţia colonială britanică, făcută cu ajutorul unei bogate colecţii de obiecte, de la mobilier, fotografii şi reclame până la produse de uz curent cum ar fi sticle de bere sau de suc datând din anii `30-40. O parte din aceste obiecte erau organizate în tablouri de epocă, precum o frizerie, un salon de cafenea, sau o bucătărie, iar senzaţia de timp pierdut şi regăsit era accentuată de fondul muzical care, la rândul lui, provenea din aceeaşi epocă.

Pe ritmurile acelea de şlăgăre romantice europene, cântate în limba locului de voci piţigăiate, am descoperit cu surprindere pe un perete poza vechii mele cunoştinţe din Bangkok: Jim Thompson.

Astfel am aflat că locul unde chipeşul american dispăruse în mod misterios, pentru a nu fi niciodată găsit, era chiar acolo, în Cameron Highlands. În „Tunelul Timpului” am putut afla întreaga poveste, despre cum faimosul Jim venise acolo cu nişte prieteni să petreacă Paştele, despre cum într-o duminică după-amiază plecase la plimbare prin pădure şi nu se mai întorsese, şi despre impresionantele eforturi pe care le-au făcut armata, poliţia şi o sumedenie de voluntari şi curioşi, ca să îl găsească. 

Însă cea mai interesantă teorie despre dispariţia lui Jim Thompson nu am aflat-o la acel muzeu, ci întâmplător, de la proprietarul unui restaurant din apropiere. Ea se baza pe mărturia relativ recentă şi inedită a unui localnic. Omul, de pe patul de moarte, ar fi destăinuit celor apropiaţi că, în urmă cu mulţi ani, ar fi lovit cu maşina un bărbat alb care mergea pe şosea, omorându-l. De teamă să nu fie descoperit, îngropase cadavrul în pădure şi nu spusese nimănui. După descrierea făcută de el, victima ar fi putut fi Jim Thomson.

Trebuie să recunosc, varianta era destul de plauzibilă, cel puţin în raport cu altele care se vehiculaseră, cum ar fi la răpirea de către extratereştri sau execuţia ordonată de CIA. Din păcate, nu putea fi verificată, iar după atâţia ani, cu greu ar mai putea fi aflat adevărul. Povestea ultimei zile din viaţa americanului rămâne învăluită în mister, fascinându-i şi astăzi pe cei pasionaţi de enigme poliţiste. Însă moştenirea care dăinuie în urma lui, în încăperile locuinţei din Bangkok şi în arta mătăsurilor thailandeze, continuă să spună o poveste mult mai bogată, şi mult mai luminoasă…