La intrarea în rezervaţia Taman Negara, mi s-a atribuit ca ghid un tânăr de prin partea locului, micuţ, firav şi foarte politicos. Îl chema Danny şi era un mare admirator al tradiţiilor şi stilului de viaţă al arborigenilor. El însuşi îi însoţea uneori în expediţii de vânătoare, cu suliţa şi arcul, noaptea dormind în copaci, asemeni lor.

Orang Asli însemna în Malay oamenii locului, adică indigeni. Ei încă mai trăiau în triburi de vânători-culegători, în pădurile Malaeziei continentale. Unii se retrăseseră în adâncul sălbăticiei, umblau goi şi nu aveau contact cu civilizaţia. Alţii făceau parte din comunităţi semi-nomade, care se mutau dintr-un loc în altul la câteva luni, în căutare de hrană. O astfel de comunitate găsise Danny pentru mine, compusă din câteva familii cărora el le servea drept intermediar.

Urma să străbatem jungla preţ de o oră pe jos, apoi încă o dată pe atât cu barca. Prima parte a fost obositoare, fiindcă aerul stătut din cauza vegetaţiei dense şi umiditatea aflată la cote maxime făceau temperaturile de treizeci şi ceva de grade aproape insuportabile. Când am ieşit la loc deschis, pe malul râului, obrajii îmi dogoreau ca şi când aş fi stat lângă un cuptor. Continuarea cu barca a fost cât se poate de binevenită.

Câteva acoperişuri de paie într-un luminiş mi-au dat de ştire că mă apropiam de destinaţia mea. În apa râului se scăldau câţiva copii cu pielea brună, stropindu-se unul pe altul şi râzând într-una. După ce am debarcat, am urcat pe o cărare până la un umbrar din frunze de bananier, unde am fost invitată să iau loc. În jur erau câteva colibe cu podele înălţate pe stâlpi de lemn, având doar pe alocuri pereţi din scânduri sau nuiele împletite. Oamenilor le lua o zi ca să construiască o astfel de colibă, şi la această muncă participa întreaga comunitate. Nu era de mirare că puteau să mute tot satul la fiecare câteva luni.

Malaezia mi se dezvăluise ca un amestec eterogen de multiple influenţe asiatice, care aduna laolaltă populaţia Malay dominantă, chinezi atraşi încă din vechime de negoţul înfloritor din regiune şi indieni veniţi începând cu sfârşitul secolului XVIII. Însă fizionomia gazdelor mele era cu totul diferită de orice întâlnisem până atunci. Făceau parte dintr-o rasă de tip african, cu pielea închisă la culoare şi părul negru şi creţ. Strămoşii lor veniseră din Africa pe mare şi fuseseră unii din primii locuitori ai peninsulei.

Cei care m-au luat în primire au fost un cuplu tânăr cu un copil de vreo trei anişori. Bărbatul mi-a arătat cum aprindeau ei focul cu iarbă uscată, şi cum vânau cu ajutorul unei ţevi lungi de doi metri prin care suflau săgeţi înmuiate în otravă.

– Dar ce vânează? l-am întrebat eu pe ghid.

Astfel am aflat că principala ţintă a vânătorii o constituiau maimuţele.

– Cum, mănâncă maimuţe? m-am mirat eu.

– Oh, da! mi-a răspuns Danny, şi din expresia de pe faţa lui părea a se înţelege că a gustat şi el, şi că i-a plăcut.

Dacă reuşea vreunul din ei să prindă o maimuţă, o mâncau împreună cu toţii, mi s-a explicat. Dacă nu, se mulţumeau cu ce găseau prin pădure: fructe, ciuperci, rădăcini. Când se aşezau într-un loc, mai cultivau uneori banane sau legume.

Chiar în vreme ce vorbeam, Danny a arătat spre unul din membrii comunităţii care tocmai ieşise din colibă. În scurt timp, a dispărut în pădure.

– Vezi? I s-a făcut foame şi s-a dus să caute ceva de mâncare.

Date fiind condiţiile, şi în special clima foarte caldă pe tot parcursul anului, mâncarea nu putea fi păstrată de pe-o zi pe alta. Fiecare masă trebuia smulsă junglei, atunci când foamea o cerea.

Uneori, Orang Asli se mai apropiau de civilizaţie, ba chiar ajungeau să muncească pe la oraşe. Danny mi-a povestit o istorioară amuzantă, despre un cunoscut de-al lui care angajase la muncă astfel de vânători-culegători. Au venit în prima zi, li s-a plătit pentru ce au făcut, li s-a spus să vină a două zi, dar ei s-au făcut nevăzuţi două săptămâni fără să dea nicio explicaţie. Au reapărut la fel de nonşalanţi cum plecaseră, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Când li s-a reproşat absenţa, nu puteau să înţeleagă de ce erau certaţi. Nu era clar dacă pricepeau măcar că timpul în care lipsiseră era „prea mult” faţă de cel care li se acordase.

Eu îmi închipuiam că, pentru ei, şi munca la oraş trebuie să fi funcţionat pe acelaşi principiu ca acela al hranei care trebuia procurată din junglă: iei doar ce-ţi trebuie, când îţi trebuie. În logica respectivă, ideea de a munci mai multe zile la rând pentru a acumula hrană avea probabil tot la fel de puţin sens ca şi faptul de a continua vânătoarea după ce vânatul a fost prins. Dacă hrana nu putea fi păstrată, nu doar conceptul de provizii, ci însăşi anticiparea nevoilor dincolo de ziua curentă, nu s-ar fi justificat. După toate aparenţele, oamenii aceia trăiau doar în prezent.

Pentru Danny, acesta era un motiv de admiraţie.

– Noi, oamenii moderni, se lansase el în dezbatere, nu ştim să trăim. Suntem mereu cu grija de ziua de mâine, făcându-ne tot felul de calcule. Construim planuri şi scenarii, iar viaţa trece pe lângă noi. Oamenii aceştia sunt mai înţelepţi. La urma urmelor, doar prezentul e real, restul se întâmplă doar în capul nostru…

Dacă la fel se comportau şi strămoşii noştri atunci când trăiau în sălbăticie, mă gândeam eu, poate că diferenţa dintre traiul lor şi la nostru e legată, printre altele, şi de evoluţia percepţiei asupra timpului. La urma urmelor, cu cât reprezentarea timpului e mai complexă, de la prezent înspre trecut şi viitor, cu atât se extind aşteptările individului, proiecţiile sale, gama nuanţelor de interpretare a realităţii. Iar pe măsură ce timpul creşte în mintea individului, şi individul trăieşte tot mai mult în mintea lui – poate din acest motiv mai izolat de semeni şi de mediu, şi astfel mai nefericit…

În afara momentelor de căutare a hranei, Orang Asli nu aveau altceva de făcut decât să lenevească sau să doarmă, aşteptând să se mai domolească arşiţa, ori să se scalde în râu ca să se mai răcorească, aşa cum făceau copiii din zori până în seară. Puţine evenimente păreau capabile să tulbure liniştea traiului lor.

Un astfel de eveniment era moartea cuiva din comunitate. În acest caz, după cum mi s-a povestit, cadavrul era dus adânc în pădure şi lăsat să putrezească într-o cutie de lemn agăţată la înălţime, în copaci, pentru a fi ferit de animale. După două săptămâni, familia recupera oasele şi le îngropa într-un vas de lut. Orice deces provoca strămutarea satului într-o nouă locaţie, deşi acest lucru se petrecea mult mai des din motive legate de hrană.

Un alt eveniment tulburător pentru ei îl constituiau fulgerele. Dacă un fulger lovea în sat, era considerat lucru de mare spaimă. Într-o astfel de situaţie, bătrânul tribului, care îndeplinea în acelaşi timp funcţia de vraci, trebuia să se înţepe şi să lase să-i picure sânge de jur împrejurul satului. Fulgerul era perceput ca o forţă supranaturală, un fel de zeu, care trebuia îmbunat imediat prin acel sacrificiu simbolic. În mod deloc surprinzător, era vorba de o formă de animism, cel mai vechi tip de credinţă religioasă.

Puneam multe întrebări şi eram fascinată de ceea ce descopeream. I-am mărturisit ghidului că, în loc de o simplă vizită, aş fi conceput un adevărat program de cercetare pentru a-i înţelege mai bine pe acei Orang Asli. Mi s-a comunicat imediat că nu eram singura străină interesată de traiul şi obiceiurile lor, care trecuse pe acolo.

– Oho, să-ţi povestim noi de Alice!

Alice era o englezoaică, blondă şi cu pielea albă, aşa ca mine, m-a lămurit Danny. Ea locuise cu acea comunitate un an întreg, şi scrisese chiar o carte despre asta.

– A trăit cu noi, a mâncat cu noi, a dormit cu noi, mi-a confirmat tânărul care mă întâmpinase.

Am încercat pentru o clipă să îmi imaginez ce ar fi însemnat să te hrăneşti vreme de un an cu ciuperci crude şi carne friptă de maimuţă, să dormi aproape gol pe rogojini, împărţind aceeaşi colibă cu o întreagă familie, şi să te spele doar apa mâloasă a râului sau ploaia din cer… Mi-ar fi plăcut să învăţ mai multe despre Orang Asli, dar nu aş fi mers atât de departe încât să încerc să devin una de-a lor. Nu eram deloc convinsă că vreuna din problemele omului modern ar putea fi rezolvată prin simpla regresie la un moment presupus idilic din evoluţia speciei, nu mai mult decât ar fi posibilă întoarcerea în timp şi modificarea trecutului, ca soluţie pentru provocările prezentului.

Mai exista un motiv, mult mai prozaic, pentru care mie, spre deosebire de îndrăzneaţa Alice, nu mi se părea deloc îmbietoare ideea de a împărţi coliba cu acele familii. De când ajunsesem acolo, observasem pe pielea cafenie a gazdelor nişte pete albe, acoperite de un fel de granule uscate, pe suprafeţe destul de întinse. Ghidul mi-a spus că era o boală. Una genetică, zicea el, dar oricât de mult s-a chinuit să-şi amintească numele în engleză, nu a reuşit. M-a asigurat că nu era contagioasă, dar eu, nu ştiu de ce, de la început până la sfârşit am avut o reţinere în a atinge orice în jurul meu. Nici acum nu ştiu exact despre ce era vorba, dar căutând mai târziu informaţii despre populaţiile indigene din Malaezia, nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că în rândul acestora încă se puteau întâlni boli care în restul lumii fuseseră de mult eradicate, cum ar fi lepra…

Incontestabil, viaţa în junglă nu era deloc scutită de griji sau pericole. Trebuia să fiu precaută, dar totuşi evitam să mă las intimidată. Îmi învăţasem lecţia cu ceva timp în urmă…