Pentru aventura mea în Himalaya, îmi stabilisem ca bază Pokhara, un orăşel nepalez aflat pe malul unui lac întins şi limpede, la poalele masivului Annapurna.

În apele presărate cu nuferi mov se oglindeau toţi munţii dimprejur, începând cu impunătorul Machapuchare, de aproape şapte mii de metri, cu un vârf foarte ascuţit şi veşnic acoperit de zăpadă, venerat de localnici ca locuinţă a zeului Shiva.

Îmbătată de splendoarea peisajului, mă plimbam pe malul lacului Phewa. Un hotel pe lângă care trecusem întâmplător îmi atrăsese atenţia cu o reclamă care se referea la caii mustang, evident fără nicio legătură cu rasa de cai cunoscută ca mustang în America ci doar ca rezultat al asocierii cu regiunea Mustang din Nepal. Cum, necum, m-au convins şi pe mine să încerc o plimbare călare de-a lungul lacului. Deşi pentru mine rasa calului care urma să îmi fie pus la dispoziţie nu conta prea mult, cumva imaginea care se crease involuntar în mintea mea era cea a unui cal puternic şi focos. Nu că aş avea cine ştie ce experienţă în materie de călărie sau că nu mi-ar fi o frică teribilă de caii nărăvaşi. Dar ceea ce mă aştepta în scurtul meu episod de călărie mi-a făcut imaginaţia cu totul de ruşine.

La întâlnirea cu calul „mustang” mi s-a prezentat un tablou ecvestru cum rar îmi fusese dat să văd. Un băiat de nici doisprezece ani venea trăgând mândru după el o mârţoagă în cel mai strict sens al cuvântului, pipernicită şi costelivă, cu o pătură subţire în loc de şa, căpăstrul fiind improvizat dintr-o sfoară. În căldura şi praful după amiezii, păreau atât de obosiţi şi de prost hrăniţi, şi băiatul, şi calul, încât mi s-a strâns inima de mila lor. Aproape că îmi venea să întreb: „Sigur nu leşină calul dacă mă urc pe el?” Dar agentul care îmi vânduse excursia a insistat să nu îmi fac nicio grijă. În plus, băiatul urma să mă însoţească peste tot şi să se asigure că totul va decurge bine. Am înţeles repede şi care era rolul lui: mârţoaga ameţită de căldură nu s-ar fi mişcat în ruptul capului dacă nu ar fi tras-o băiatul de căpăstru. Am acceptat, mai mult din curiozitate. Iar curiozitatea mea era legată nu de cal, ci de băiat.

Aşa-zisa plimbare călare a constat într-un episod de tip Don Quijote şi Sancho Panza, în care băiatul mergea în faţă, trăgând calul după el, iar eu stăteam călare pe cal, cu picioarele bălăngănindu-se de-o parte şi de alta a şeii, pentru că scările erau prea scurte pentru mine şi nu se puteau regla. Nu a durat mult până ce călăritul în acel stil original apaş s-a dovedit mai mult decât puteau şalele mele să îndure. La primul loc care oferea un punct de belvedere asupra lacului, m-am dat jos de pe cal şi m-am trântit în iarbă, declarându-mi ferm intenţia de a pune capăt plimbării.

Băiatul avea aerul dezamăgit şi nu ştia cum să mă convingă să nu abandonez proiectul. Dar eu chiar nu mai voiam să merg călare, şi i-am explicat că prefer să mă întorc pe jos, să mai las calul să se odihnească.

Aveam să ne întoarcem împreună pe acelaşi drum. Acum, că nu mai eram cu maxilarele încleştate din cauza poziţiei incomode în care stătusem pe cal, puteam în sfârşit să fac conversaţie.

Băiatul îmi stârnise multă simpatie, aşa că am încercat să aflu mai multe despre el. Ne-am împrietenit repede şi el, deşi nu era vorbăreţ, mi-a povestit câte ceva despre viaţa lui. Răspunsurile lui timide au făcut ca registrul întregului episod să treacă, în doar câteva minute, de la comic la tragic.

Copilul nu avea tată, iar mama lui era infirmă. Mai avea doi fraţi mai mici şi erau cu toţii, evident, foarte săraci. El muncea de dimineaţă până seara. Avea grijă de cal, îl ducea la lac să se adape şi îl plimba cu turiştii. La schimb, stăpânul calului îi oferea hrană. Atât. Practic, acel copil muncea zilnic fără oprire, doar pentru mâncare. Dacă avea noroc să mai primească bacşiş de la vreun client, aceea erau singurii bani cu care îşi putea cumpăra haine, încălţări sau medicamente.

– Dar la şcoală nu te duci ? am vrut să ştiu.

– Suntem în vacanţă acum, mi-a răspuns el, cu privirea în pământ.

Era luna octombrie şi nu am fost sigură deloc că era aşa cum spunea el. Mă temeam că bietul de el pur şi simplu nu îşi permitea să meargă la şcoală, pentru că trebuia să muncească. Pe lângă slujba lui cu calul, trebuia să-şi ajute mama la treburile casei, fiindcă ea singură nu se descurca.

Nu încerca să mă înduioşeze cu amănuntele sau să mă flateze ca să obţină un bacşiş mai mare. Dimpotrivă, eu eram cea care îl trăgeam de limbă, iar el îmi răspundea laconic. Acel copil fără copilărie era înduioşător de serios şi de responsabil pentru vârsta lui, şi de o politeţe ireproşabilă. Slăbuţ şi trist, îmbrăcat sărăcăcios, trăgea după el un cal la fel slăbănog şi trist, amândoi munciţi, chinuiţi şi fără nicio speranţă pentru o viaţă mai bună.

I-am oferit toţi banii pe care îi aveam la mine, şi m-a privit mirat, nepărând să înţeleagă pentru ce, mai ales că scurtasem plimbarea inexplicabil de mult. Însă eu, chiar dacă aş fi vrut să mai stau cu el, mă gândeam că l-aş ajuta mai mult dacă m-aş retrage. Avea clienţi programaţi la fiecare două ore, aşa că dacă eu terminam la jumătatea plimbării, după cum am şi făcut, lui îi rămânea o oră să se odihnească sau să se joace, şi poate să se răsfeţe cu o îngheţată din banii pe care îi primise de la mine. Tare mă temeam că în timpul acela a trebuit să alerge la mama lui ca să o ajute cu ceva, şi nu s-a îndurat să îşi cumpere îngheţată pentru că avea nevoie de lucruri mult mai importante care le lipseau, lui şi fraţilor lui…

Ştiam că acel caz nu era deloc singular, ci doar unul printre multe altele, cel puţin la fel de triste, iar sentimentul de neputinţă mă paraliza. Nu era nici pe departe ultima dată când mă confruntam cu un astfel de sentiment, de-a lungul şederii mele în Nepal…