De când am dat ochii cu muntele Kilimanjaro, la graniţa cu Tanzania lângă Amboseli, nu mi-am mai putut scoate din minte întrebarea:

„Cum naiba o să urc eu tocmai până acolo?”

Când începusem să pregătesc călătoria în Tanzania, nici nu aş fi conceput ideea unei ascensiuni pe cel mai înalt vârf al Africii, până la aproape şase mii de metri deasupra nivelului mării. Însă, citind impresii ale celor care încercaseră să escaladeze muntele, aflasem cu surprindere că unii dintre ei, oameni obişnuiţi ca şi mine, chiar reuşiseră.

 „Oare aş putea şi eu să fac asta?” s-a conturat deodată în mintea mea, întrebarea cea mai îndrăzneaţă pe care mi-o pusesem vreodată.

Cred că răspunsul pe care mi l-am dat atunci a fost: „Aş putea măcar să încerc”. Atât. La cât de dragi îmi sunt munţii, aş fi vrut măcar să mă apropii de legendarul Kilimanjaro.  În plus, citisem că traseul nu era chiar aşa de greu la început, aşa că îmi făceam curaj gândindu-mă că aş putea să parcurg doar o bucată din el, urmând să fac cale întoarsă de îndată ce nu m-aş mai simţi în stare să continui.

„Doar să încerc, nimic mai mult”, îmi spuneam. „Nu mă obligă nimeni să merg până la capăt. Fac şi eu ce pot.”

Aceasta devenise, fără să realizez, mantra cu care îmi făceam curaj în călătoriile mele. Aşa începeam de fiecare dată. Apoi, strângeam din dinţi şi mă trezeam făcând saltul în necunoscut.

Astfel m-am trezit plănuind, şi chiar plătind în avans, o expediţie pe Kilimanjaro. Raţiunea îmi spunea că şansele de reuşită erau minime, dar încercam să-mi temperez pesimismul, consolându-mă:

„Vreo trei, patru zile tot o să pot să merg pe munte. La o adică, nu voi pierde chiar toţi banii.”

Aveam nevoie de sac de dormit şi de haine groase, pentru că, deşi nu îmi propuneam să ajung până sus, trebuia să fiu pregătită pentru toate condiţiile. La urma urmelor, Kilimanjaro era cunoscut ca muntele unde se puteau întâlni toate tipurile de climă, de la cea tropicală până la cea arctică. Rucsacul de treizeci de litri pe care îl luam de obicei în călătoriile mele, ca bagaj de cabină în avion, era prea mic pentru un asemenea scop. Deşi eram expertă în bagaje minimaliste, de data aceasta nici cel mai iscusit magician nu ar fi reuşit să mă scutească de nevoia unui rucsac mai mare, respectiv de obligaţia de a-l trimite în cala avionului.

Ca un făcut, bagajul meu, cu tot echipamentul de munte, s-a rătăcit pe drum. Apelam cu disperare un număr la care nu răspundea nimeni, şi mă gândeam că, în lipsa rucsacului, riscam să nu mai pot merge, fiindcă ar fi fost prea complicat şi ar fi durat prea mult să înlocuiesc toate lucrurile pierdute, oricât m-ar fi despăgubit asigurarea. Practic, ar fi trebuit să anulez expediţia numai din acest motiv.

După lungi insistenţe, un angajat al companiei aeriene a ridicat receptorul şi m-a informat cu seninătate că rucsacul meu fusese trimis din greşeală către un aeroport aflat departe, într-o direcţie opusă celei unde mergeam. Urma să fie recuperat în câteva zile. Mi s-a specificat ziua livrării, dar chiar şi atunci, tot întârzia să apară.

Am stat cu nervii întinşi la maxim până în seara de dinainte de a porni la drum. Nu exagerez, dar exact în secunda când am decis că nu mai puteam să aştept, fiindcă nu mai era timp, atunci a ajuns şi rucsacul meu.

Existau mai multe trasee care urcau pe Kilimanjaro, de lungimi şi dificultăţi diferite. După cercetări intense, alesesem unul despre care se spunea că ar fi fost cel mai lung, dar şi cel mai domol, permiţând cea mai bună aclimatizare. Avea de asemenea avantajul că urcarea se făcea pe un versant al muntelui, iar coborârea pe altul, în vreme ce restul traseelor erau dus-întors.

Aş fi putut să mă alături unui grup, dar după multe ezitări decisesem să nu o fac, pentru că mă temeam că nu aş putea ţine pasul cu ceilalţi sau nu ne-am înţelege pe drum. Dacă optam pentru propria mea expediţie, nu aş fi plătit un preţ cu mult mai mare şi aş fi avut echipajul în întregime la dispoziţia mea. Abia în ziua plecării am înţeles ce presupunea asta.

Pe ghid îl cunoscusem cu o zi înainte. Era un om înalt, matur şi bine făcut, pe nume Ibra. Venise ca să îmi verifice echipamentul şi să se asigure că adusesem cu mine tot ce trebuia. În afară de el, aveam la dispoziţie un bucătar, care îndeplinea şi rolul de ajutor de ghid, precum şi nu mai puţin de cinci tineri localnici a căror unică sarcină era să transporte bagajele. Când m-am trezit cu toată acea armată de oameni, nu am înţeles prea bine de ce era nevoie de toţi. Numai după ce au adunat la un loc corturile, mâncarea şi echipamentul, într-un morman uriaş de saci, am înţeles.

Pe drum nu aveam unde să găsim de mâncare, aşa că trebuia să luăm cu noi toate cele necesare. Apă se mai găsea, şi putea fi băută după dezinfectare prealabilă cu nişte pastile speciale. Însă nici vorbă să luăm cu noi conserve sau mâncare compactă energizantă. Astfel de mofturi erau scumpe în Tanzania şi nu cred să fi văzut un loc în Moshi unde s-ar fi putut găsi aşa ceva. Nu, mâncarea însemna saci de cartofi, pungi de orez, legume crude, pui întregi şi cutii de ouă. Pe aceastea avea să le prepare la foc, în fiecare zi, bucătarul nostru Mustafa, atât pentru mine cât şi pentru restul echipei. Mare parte din sacii pe care îi duceam cu noi conţineau de fapt mâncare.

M-am simţit foarte jenată la gândul că eu, o singură persoană, eram unicul beneficiar al acelei desfăşurări impresionante de forţe. Am înţeles însă repede ce sursă importantă de venit era muntele Kilimanjaro în acea zonă, şi cum se înghesuiau localnici să ia parte la expediţii ca să poată câştiga nişte bani.  Regula era ca ei să nu care mai mult de cincisprezece kilograme, iar numărul de porteri era stabilit în funcţie de greutatea totală a bagajelor.

După ce am părăsit baza noastră din Moshi, am mers pe şosea vreme de vreo oră până la poarta Marangu, unde era sediul administraţiei parcului naţional Kilimanjaro. Acolo a trebuit să plătim taxa de intrare şi să obţinem permisul de acces pe munte. În continuare, a trebuit să mai mergem două ore cu maşina până la punctul de intrare pe traseul Rongai, cel pe care îl alesesem eu. Odată ajunşi, bagajele au fost date jos din maşină şi distribuite porterilor. Eu aveam să merg cu ghidul, iar porterii mergeau înainte împreună cu bucătarul, ca să ridice corturile şi să pregătească mâncarea înainte de sosirea noastră.

Bagajele nu fuseseră puse în saci doar pentru a fi protejate de ploaie. Pe acolo, porterii erau obişnuiţi să ducă toată greutatea pe cap sau pe umeri, nu în spate. Mi se tăia răsuflarea când vedeam băieţii aceia tineri, înalţi şi slabi, cum cărau fiecare câte un sac uriaş pe creştetul capului. Părea aproape o minune că nu se dezechilibrau. Chiar şi aşa, înaintau cu o viteză incredibilă. Duceau acei saci până la ultima bază de sub vârful muntelui, la 4700 de metri altitudine.

Eu urma să păstrez cu mine doar un rucsac mic, cu cele necesare peste zi.  Nici pe acela nu l-am ţinut mereu în spate, pentru că fie ghidul, fie bucătarul, se ofereau din când în când să mi-l ducă. M-au făcut să mă simt ca o prinţesă răsfăţată, plecată în voiaj cu alaiul său fidel, care nu-i refuza niciun capriciu.

Însă răsfăţul s-a cam oprit aici. Condiţiile aspre ale muntelui urmau să îmi distrugă foarte repede orice senzaţie de confort. Iar la înălţimile mai mari, chiar şi rucsăcelul avea să mi se pară greu cât un bolovan.

De când avusesem boala Lyme, căratul bagajelor era de cele mai multe ori un chin, chiar şi numai prin aeroporturi.  Efortul şi oboseala mă făceau să mă simt ca şi când în loc de coloană vertebrală aş fi avut o nuieluşă de alun. Mă străduiam din răsputeri ca acest fapt să nu mă limiteze prea mult, dar posibilităţile mele rămâneau modeste. Fără toţi acei oameni inimoşi care mi-au purtat rucsacul, eu în veci nu aş fi ajuns pe cărările munţilor Himalaya sau Kilimanjaro. Recunoştinţa mea pentru ei nu are limite.

Pe lângă spinarea fragilă, nici pe picioare nu pot spune că mă ţineam foarte bine, mai ales pe stângul, care se resimţea tot mai mult în urma unor entorse prost vindecate. Dacă nu aş fi avut beţele de mers pe care să mă pot sprijini, aş fi fost pierdută.

Astfel porneam eu să escaladez cel mai înalt munte al Africii.

Singurul lucru care îmi dădea curaj era speranţa pe care o păstrasem în secret, de când mersesem pe Camino, că puterea din suflet e mai importantă decât forţa fizică. Urma să testez la maxim limitele acestei convingeri…

Prima zi de mers pe ruta Rongai a fost uşoară şi liniştită. Având în vedere timpul necesar pentru a ajunge acolo şi a ne înregistra la administraţie, am pornit pe munte destul de târziu. Poteca ne-a dus printr-o pădure de pini, apoi am ieşit la loc deschis şi, înainte de căderea serii, am ajuns în poiana unde urma să întindem corturile. Acolo mai erau un grup de patru nemţi şi un cuplu de spanioli pe care îi întâlnisem la intrarea pe traseu. Ruta Rongai era cea mai puţin circulată dintre toate.

La căderea nopţii, s-a lăsat un frig umed, pătrunzător, care nu părea să prevestească nimic bun. Zona în care ne aflam era, din punct de vedere termic, cea mai puţin rece, faţă de ceea ce ne aştepta mai sus.

Băieţii mi-au încălzit apă la foc ca să mă spăl şi mi-au adus cina la cort. Mâncarea era proaspătă, simplă dar gustoasă, şi aşa a fost pe tot parcursul drumului: supe, tocăniţe, legume, orez, omlete, clătite. Bucătarul Mustafa, un tânăr simpatic cu părul împletit în stilul lui Bob Marley, era mereu zâmbitor şi atent să respecte toate preferinţele mele.

Am băut şi vreo două căni de ceai fierbinte, care mi-au mai ridicat puţin moralul, înainte de culcare. Dar starea aceea de graţie nu a durat prea mult.

Mai întâi, a fost ieşitul la toaleta rustică de afară. Chiar dacă era imperativ, somnul şi frigul făceau să fie o decizie grea. Şi mai exista un factor. Din prudenţă şi ca să reduc la minim posibilele neplăceri, decisesem să iau preventiv acetazolamidă. Aflasem că ar fi un remediu bun şi relativ sigur împotriva răului de altitudine, şi îmi aminteam că în Nepal se găsea chiar şi în magazinele alimentare. Avea însă un dezavantaj, şi anume efectul uşor diuretic. Din cauza lui, vezica mea urinară m-a trimis la WC de mai multe ori în timpul nopţii. De fiecare dată, m-am întors clănţănind din dinţi.

Pe deasupra, mă încăpăţânasem să nu mă îmbrac chiar cu toată „artileria” grea din dotare. Era abia prima noapte petrecută în cort şi îmi propusesem să încerc, cât de cât, să mă acomodez cu condiţiile.

„Dacă de pe acum nu pot dormi decât cu hainele cele mai groase pe mine, înseamnă că mai sus nu voi face faţă” îmi făcusem eu socoteala.

Sacul meu de dormit ar fi trebuit să-mi ţină de cald fără probleme, dar asta nu se întâmpla. Poate că de vină era oboseala, poate că era efectul ieşirilor dese din cort, sau poate ar fi trebuit să mă îmbrac mai bine, cert e că abia dacă am închis ochii. Pe lângă frig, mă chinuia din ce în ce mai mult întrebarea:

„Dacă aici e aşa, cum o fi mai încolo…?”

E drept că nu îmi propuneam să ajung neapărat până în vârf, dar să capitulez chiar după prima zi mi se părea prea de tot.

Dimineaţă, cum a răsărit soarele, confortul meu termic s-a îmbunătăţit simţitor, şi totul a început să pară mai puţin grav. Însă tocmai când încercam să-mi fac curaj pentru mai departe, am constatat că sacul de dormit era ud fleaşcă într-o parte, pe dinafară. Noaptea nu plouase, doar era anotimpul secetos, deci de unde apă? Am tot cercetat cortul, dar… mister. Nu se vărsase nimic, nu era apă nicăieri. Abia după ce m-am uitat mai bine am descoperit că supratenda cortului era toată udă de rouă, iar umezeala pătrunsese în cort fără oprelişti.

Constatarea m-a paralizat. Mai fusesem cu cortul pe munte şi ştiam că proprietăţile izolante ale materialelor erau esenţiale. Dacă dormi într-un cort în care îţi intră apă, rişti să te îmbolnăveşti, mai ales la temperaturi foarte scăzute. În cazul meu, ar fi fost aproape o certitudine. Dacă numai roua dimineţii ajungea să îmi ude leoarcă sacul de dormit, nici nu aş fi vrut să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat în caz de ploaie. Vremea pe Kilimanjaro era imprevizibilă, şi nici ninsorile nu erau excluse.

Nu voisem să mă complic aducându-mi propriul cort de acasă, iar acum regretam amarnic. Cel de închiriat era, practic, o vechitură. Avusesem de altfel ceva bănuieli încă de când îl văzusem întins în seara precedentă, pentru că mi se păruse că pânza era neaşteptat de moale şi de subţire. Acum, bănuielile mele se confirmau.

Din perspectiva mea, problema era foarte serioasă. I-am comunicat imediat ghidului îngrijorarea mea, iar el nu s-a arătat deloc mirat şi nu a încercat să mă contrazică în vreun fel, ceea ce nu a făcut decât să-mi confirme temerile.

Totuşi, pentru a mai face o încercare, Ibra mi-a propus să-mi aleg un alt cort, oricare aş fi vrut, din cele care erau folosite de băieţi. Când m-am apucat să le cercetez pe acelea, am avut parte de un şoc şi mai mare.

Cortul meu era un adevărat palat faţă de ale lor. Al meu măcar era întreg! Cel în care dormeau Ibra şi Mustafa era complet lipsit de partea inferioară, care în mod normal trebuia să fie confecţionată dintr-un material foarte gros şi rezistent, pentru că venea în contact direct cu solul. La ei, podeaua cortului fusese înlocuită cu o bucată pătrată dintr-un alt material, complet detaşată de restul, ceea ce însemna că aerul rece intra pe toate părţile. Când am privit cu atenţie la corturile în care dormeau porterii, în lumina zilei, am văzut găurile, cusăturile rărite, materialele aproape putrede… pe care seara nu le observasem.

Nu era nicio speranţă! Oamenii aceia îmi dăduseră mie ce aveau mai bun. Cum le era lor să doarmă în astfel de condiţii, pe vânt puternic sau îngheţ, nici nu aş fi vrut să mă gândesc.

Am aruncat o privire şi la corturile nemţilor de lângă mine, iar ceea ce am văzut mi-a ucis şi ultima speranţă. Nici ale lor nu erau cu mult mai bune decât al meu. Era clar că acelea erau standardele, iar ele îmi aminteau de faptul că Tanzania făcea parte din categoria celor mai puţin dezvoltate ţări ale lumii. Echipamentele care se putea închiria la faţa locului erau modeste, vechi şi uzate. Pe lângă acesta, mărfurile contrafăcute pe care le văzusem prin bazarele nepaleze ar fi fost adevărate comori. Iar cortul meu de acasă, în care dormisem fără griji pe ploaie, ba chiar pe furtună la mare, ar fi fost un lux inimaginabil.

Ce să fac? Nu voiam să continui în atare situaţie, dar nici nu voiam să mă întorc cu coada între picioare. Atunci mi-am amintit că pe una din rute, cea mai veche şi mai cunoscută, numită Marangu, se putea merge fără cort, pentru că existau cabane şi refugii. Nu optasem pentru ea, iniţial, fiindcă informaţiile despre condiţiile de cazare nu erau tocmai încurajatoare, iar ruta respectivă, fiind ceva mai scurtă şi mai abruptă, nu oferea condiţii de aclimatizare prea grozave. Dar acum, toate acestea mi se păreau fleacuri. Măcar de-aş putea dormi nopţile fără să dârdâi într-una!

Am început să fac repede calcule în minte. Marangu era ruta cea mai apropiată de locul unde mă aflam: trecusem pe lângă ea în drum. Fiind mai scurtă, câştigam o zi în plus, care putea compensa ziua pierdută pe Rongai. Ne puteam, deci, întoarce a doua zi pentru a porni pe Marangu, fără să trebuiască să prelungim durata expediţiei. Era ultima şansă.

Când i-am comunicat lui Ibra decizia mea, nu a comentat nimic. Reacţia lui m-a făcut să mă gândesc că probabil nu eram nici pe departe singura care reclamase astfel de probleme, iar el şi colegii lui erau puşi deseori în situaţia de a schimba traseul sau de a reorganiza expediţia, din mers. Însă nu mi-a părut rău, nici atunci, nici mai târziu. Despre cuplul de spanioli pe care îi întâlnisem în seara precedentă aveam să aflu mai târziu că abandonaseră şi ei expediţia pe Rongai pentru că le fusese prea frig în cort. Însă o făcuseră după vreo trei zile, şi spre deosebire de mine nu le mai rămăsese timp să încerce o rută alternativă.

Am coborât în mare viteză de pe munte, dar degeaba, fiindcă odată ajunşi la administraţia parcului, situaţia s-a complicat. Funcţionarul de acolo voia să ştie de ce ne-am întors şi pretindea să achităm din nou taxele de intrare, care se ridicau la şaptezeci de dolari pe zi. Noi însă plătisem deja taxele pe o săptămână, când plecasem pe Rongai. Într-un final, după ce şi-a sunat şeful, a consimţit să ne transfere pe Marangu cu acelaşi permis pe care îl obţinusem pentru Rongai. Cazarea la cabane fusese deja plătită, prin intermediul unuia din porteri, care ajunsese acolo înaintea noastră. Nici aceea nu era ieftină, mai ales în raport cu condiţiile: şaizeci de dolari pe zi. Dar, după cum spuneam, Kilimanjaro hrănea toată economia din zonă.

Când am terminat cu formalităţile, am dat de alt necaz. Era deja târziu, iar paznicii de la intrarea pe Marangu nu mai vroiau să ne lase să urcăm, pentru că soarele urma să apună în curând. Eu însă nici nu concepeam să mai pierd o zi. Ar fi însemnat să renunţ la ziua suplimentară pe care o prevăzusem pentru aclimatizare sau pentru cazuri neprevăzute.

După lungi insistenţe, am fost lăsaţi să trecem, după ce am promis solemn că ne vom mişca precum fulgerul, astfel încât să ajungem la cabană înainte de căderea serii. Porterii luat-o înainte aproape în goană, iar eu şi Ibra i-am urmat, pe cât de repede puteam eu să merg – ceea ce însemna, de fapt, că amândoi aveam să ajungem mult mai târziu decât promisesem…