În aproape toate călătoriile mele, chiar şi în zone nelocuite sau în rezervaţii naturale, am văzut cum turismul de masă a creat tablouri deprimante de supra-aglomerare, gălăgie şi gunoaie. Impresia mea era că, dintre locurile cele mai pure şi frumoase ale planetei, mai supravieţuiau ca atare doar acelea care, graţie distanţei sau a restricţiilor de acces, nu puteau fi invadate de oameni.

Aruncate în mijlocul Pacificului şi protejate cu stăruinţă, insulele Galapagos erau, în ochii mei, unul din ultimele avanposturi ale naturii sălbatice.

Bartolomé Island, Galapagos

Dintre cele douăzeci şi una de insule de sorginte vulcanică care alcătuiau arhipeleagul lui Columb, numai trei – Isabela, San Cristobal şi Santa Cruz – erau locuite. Eu mi-o alesesem ca bază pe cea din urmă, care era situată în partea centrală, la distanţe convenabile faţă de celelalte.

În luna iulie, când plecasem la drum, era miezul iernii australe. Am ajuns pe aeroportul de pe mica insulă Baltra, principala poartă de acces a arhipeleagului, spre sfârşitul după amiezii. Imediat după aterizare, nu am putut părăsi aeronava până ce una din stewardese nu a deschis toate compartimentele pentru bagaje de mână şi nu le-a dezinfectat cu un spray special. Ni se atrăgea atenţia de la bun început că ecosistemul insulelor era foarte fragil. Măsurile impuse de autorităţi voiau a spune: chiar şi cea mai neînsemnată insectă ar putea declanşa o catastrofă în lanţ.

Afluxul de turişti era strict controlat. Pe lângă limitarea numărului de curse aeriene şi interzicerea accesului marilor vase de croazieră, fiecărui vizitator i se impunea să nu stea în Galapagos mai mult de 60 de zile pe an şi să plătească o taxă de intrare de 100 de dolari. Trebuia să completez un formular de intrare foarte detaliat, în vederea obţinerii unei cărţi de tranzit.

Planul meu pentru ziua următoare era să ajung la South Plaza, o insulă mică şi sălbatică la est de Santa Cruz. Din perechea de insule numite Plazas, doar cea din sud putea fi vizitată, cea din nord fiind folosită doar pentru scopuri de cercetare.

South Plaza

Când m-am trezit, pe geam se vedea un cer plumburiu cu nori joşi, iar afară ploua mărunt, lucru deloc încurajator. În acel anoptimp, Curentul Humboldt aducea dinspre Antarctica ape reci, umiditate densă şi o ceaţă persistentă care purta numele de Garrúa. Trebuia să mă resemnez că Garrúa era o prezenţă constantă în acea perioadă, iar cerul în Puerto Ayora era cu predilecţie înorat. Ziua, temperaturile urcau puţin peste douăzeci de grade, dar noaptea erau cu doar câteva grade mai scăzute, ceea ce făcea ca senzaţia generală să fie una de vreme călduţă. Din cauza umidităţii foarte mari, când bătea soarele, se simţea imediat căldura, iar când norii şi vântul îşi făceau apariţia, se făcea răcoare.

Am navigat spre Plazas cu o barcă solidă, bine întreţinută şi spaţioasă. Era cu zece clase peste orice ambarcaţiune cu care mersesem vreodată în astfel de excursii, mai cu seamă în Asia. Însă acela era standardul din zonă. Desigur, şi preţul era pe măsură. Variante ieftine cu bărci ieftine nu existau. Puţine dar bune, acesta părea să fie principiul de bază.

Accesul la teritoriile sălbatice era restricţionat temeinic. Orice insulă nelocuită putea fi vizitată doar de un număr mic de persoane, aduse acolo de operatori autorizaţi. Acestora din urmă li se atribuia câte un interval anume, în general de vreo două-trei ore, timp în care trebuiau să-şi debarce clienţii, să le arate împrejurimile, respectiv să-i recupereze şi să ridice ancora, eliberând astfel locul pentru grupul planificat în intervalul următor.

În afară de mine, nu erau mai mult de zece persoane pe barcă. Printre ei, un cuplu de americani din San Francisco care făceau turul celor două Americi, cu iahtul propriu. Coborâseră de pe coasta nord-americană până în Ecuador. Însă în Galapagos, spuneau ei, nu aveau voie nicăieri de capul lor. Pentru a putea vizita insulele sălbatice, trebuiau să se resemneze cu excursiile autorizate. Erau în posesia unei drone pe care o foloseau uneori ca să filmeze sau să facă poze, dar utilizarea dronelor era şi ea interzisă în afara zonelor locuite.

Coasta estică a insulei Santa Cruz s-a dovedit a fi destul de stearpă şi neprietenoasă, mai ales sub cerul înnorat care făcea ca toate culorile să pară terne. Singurul eveniment inedit a fost faptul că o egretă neagră cu coada despicată ne-a urmat tot drumul, planând extrem de aproape deasupra bărcii. Când am ajuns la South Plaza, peisajul nu era cu mult mai variat: vegetaţia era săracă şi doar câţiva copaci se iţeau din loc în loc. Ceea ce îi dădea însă o notă unică erau plantele care acoperau solul, ca un covor de culoare… roşie. Când cerul s-a înseninat, pigmentul lor de foc a devenit şi mai pregnant, în contrast puternic cu albastrul intens al oceanului.

Pe insulă, nu aveam voie să circulăm decât pe o potecă special amenajată, conduşi de călăuza noastră, fără să deranjăm în vreun fel animalele. Ghizii ecuadorieni instituiau o disciplină de fier. M-au impresionat în mod plăcut strădaniile lor, precum şi pregătirea lor remarcabilă. Toţi erau specializaţi în ştiinţele naturii, experţi în fauna şi flora locale.

Chiar la locul de debarcare aştepta un pui de leu de mare, tolănit pe nişte stânci. Îşi usca la soare blăniţa bej-aurie şi ne urmărea plictisit cu coada ochişorilor lui negri. Nu a dat semne că s-ar fi sinchisit de prezenţa noastră, atunci când am trecut pe lângă el. Obligaţia de a păstra minim doi metri distanţă de orice animal sălbatic părea să aibă un sens diferit faţă de ceea ce îmi imaginasem. După cum aveam să constat, în Galapagos, niciun animal nu fugea de oameni, nici măcar păsările. Limita de doi metri era în principal pentru protecţia lor, nu pentru a noastră.

Ceva mai încolo, un leu de mare uriaş scotea sunete guturale. Era un mascul care îşi marca teritoriul, înconjurat de mai multe femele care se bălăceau împreună cu puii în apa de la mal. Avertizarea lui nu era însă la adresa oamenilor, ci a altui mascul care tot încerca să se apropie. Nicio şansă pentru intrus, a fost gonit prompt şi cu uşurinţă. Ca el mai erau mulţi alţi lei de mare tineri care nu aveau altă şansă de a-şi întemeia o familie, mai bine zis un harem, decât provocându-l la luptă pe unul din masculii mai bătrâni şi luându-i locul în propriul lui teritoriu. De cealaltă parte a insulei exista o adevărată colonie de burlaci. Leneveau pe stânci, la soare, iar după ce mai prindeau puteri treceau la un nou asalt. Un astfel de spectacol avea loc în fiecare zi.

Poteca mă purta literalmente printre cuiburi de păsări. Unele îşi hrăneau puii, altele executau dansuri de intimidare a rivalilor. La un moment dat, pe nişte stânci, am zărit un pescăruş cu picioare picioare albastre ca azurul cerului. Culoarea era uimitoare, parcă scoasă dintr-un tub de vopsele acrilice pentru pictură.

– Cu cât e mai intens albastrul picioarelor, cu atât au mai mult succes la sexul opus, mi s-a explicat.

În ziua următoare urma să ajung la North Seymour, un loc recomandat în special celor pasionaţi de observarea păsărilor. Îmi închipuiam că aveam să văd o mulţime de zburătoare, dar ceea ce am găsit acolo mi-a depăşit toate aşteptările.

Era o insulă a păsărilor, la propriu. Nu exista bucată de pământ care să nu fie luată în stăpânire de ele. Erau, în primul rând, mulţi pescăruşi cu picioare albastre, care îşi făceau cuiburile direct pe pământ. În perioada respectivă, puii lor era destul de măricei, dar nu destul de mari ca să zboare singuri. Aşa că în preajma fiecărui cuib putea fi văzut câte unul – o arătare plină de puf alb, ca un ghemotoc mare de vată de zahăr – mişcându-se cu stângăcie pe picioarele lui, de parcă i-ar fi fost ruşine cu ele, fiindcă nu căpătaseră încă faimoasa culoare azurie, mândria speciei lor. Unul din părinţi era mereu pe lângă el, să-l păzească, iar celălalt îi aducea mâncare în cioc.

O altă prezenţă marcantă erau păsările fregată, la care sezonul de împerechere era în toi. Erau nişte păsări mari, cu penajul negru, coada despicată şi ciocul lung, care aveau o caracteristică inedită: o guşă enormă, de culoare roşie. Pentru a cuceri femelele, masculii se înfoiau în pene, deschideau larg aripile lor de doi metri şi băteau din ele, ţinând capul ridicat şi ciocul în sus, în timp ce îşi umflau guşa cea roşie. Era şansa lor principală să atragă o parteneră, aşa că nu precupeţeau niciun efort. Am văzut păsări cu guşi atât de mari şi de umflate, încât arătau ca nişte baloane gata să plesnească dintr-o clipă în alta sau să se ridice în aer împreună cu pasărea, redusă la o simplă anexă. Ca şi când spectacolul vizual nu ar fi fost de ajuns, loveau cu pliscul în guşă scoţând nişte sunete asemănătoare unor bătăi rapide de tobă.

În afară de zburătoare, pe insulă mai trăiau nişte iguane masive, cu solzi galben-aurii şi spinarea închisă la culoare, care îşi făceau veacul prin tufişuri şi pe sub arbuştii piperniciţi. Erau ca nişte pui de dragoni din poveste, unele având mai mult de un metru lungime.

De fapt, iguanele erau nelipsite în Galapagos. În South Plaza, de exemplu, făcusem cunoştinţă cu o specie endemică, o iguană de uscat cu solzi gălbui. Tot acolo trăiau şi iguane acvatice, închise la culoare, iar convieţuirea dintre cele două specii dusese la apariţia unui soi unic de iguană hibridă – una din cele mai recente descoperiri din laboratorul secret al evoluţiei. Iguanele marine aveau o proprietate remarcabilă: ca mod de adaptare la perioadele când hrana era puţină, îşi micşorau corpul cu aproape o cincime. Micşorarea avea loc mai ales când apărea El Niño, fenomenul de încălzire a apelor Pacificului care limita nutrienţii din apă. Apoi, când fenomenul opus, la Niña, aducea ape reci bogate în hrană, corpul igaunelor revenea treptat la mărimea iniţială.

Pe drumul de întoarcere, am oprit lângă o insulă foarte mică, mai degrabă un banc de nisip presărat de câteva stânci. Acolo îşi avea sălaşul o familie de lei de mare. Locul era foarte pitoresc, aşa că am coborât imediat pe mal, profitând şi de soarele care tocmai ieşise din nori.

La scurtă vreme după ce am debarcat, am văzut câţiva dintre leii de mare mai tineri, apropiindu-se. Felul cum o făceau mi-a atras imediat atenţia. Nisipul de pe plajă forma nişte dune înspre partea centrală a insulei, înalte de vreo câţiva metri, iar ei coborau pe acolo exact ca şi când s-ar fi dat pe un derdeluş. Aveau aerul că se distrau pe cinste.

O parte din cei din grupul cu care venisem intraseră în apă, şi mai mulţi lei de mare intraseră după ei. Mi-am pus masca de snorkeling şi i-am urmat, dornică să văd ce se petrece. Cum am băgat capul în apă, am început să zăresc animalele cum ne dădeau târcoale. Nu după mult timp, unul s-a apropiat de mine cu atâta rapiditate, că m-a şi speriat. Cum a ajuns însă la doar câţiva centimetri de mine, a făcut un viraj imposibil şi m-a evitat, cu aceeaşi viteză. Alţi membri ai familiei au început şi ei să aibă un comportament asemănător. Se apropiau foarte tare de noi, se învârteau în jurul nostru, apoi se îndepărtau. Era clar că erau curioşi. Nu ne atingeau, dar în rest, nu erau câtuşi de puţin timizi. Evident, nu eram primii oameni care vizitau insula, însă având în vedere controlul strict exersat de autorităţi, nu exista îndoială că iniţiativa apropierii le aparţinea gazdelor, şi nu musafirilor.

Cei mai tineri dintre leii de mare nu au pierdut vremea şi au trecut rapid la etapa următoare. De la un punct încolo, a devenit clar că toate giumbuşlucurile lor nu erau doar simplă curiozitate, pentru că erau din ce în ce mai multe şi mai aproape, şi întreaga familie venise în jurul nostru. Tot cu ochii după ei, începusem deja să îi recunosc, de la mezinul care era ca argintul viu şi nu înceta să ne provoace, până la femela cea mai în vârstă, care se mulţumea să supravegheze totul de la oarecare distanţă.

Una din femelele tinere avea un stil inconfundabil: se poziţiona la câţiva metri în direcţia mea, apoi venea direct spre mine cu o viteză nebună. La prima vedere, aş fi jurat că vroia să intre direct în mine cu maximum de impact. Însă o trăda poziţia. În loc să înoate normal, ea venea spre mine într-o poziţie complet neaşteptată, cu burta în sus şi capul întors în jos, puţin răsucit într-o parte. De parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-mi arate că era doar o joacă. Când mai avea doar o secundă până să mă atingă, se răsucea cu aceeaşi viteză şi schimba complet direcţia. Deseori, mă surprindea, aşa că fără să vreau ţipam, apoi izbucneam în hohote de râs. Aş fi putut să jur că ea se amuza pe seama mea cel puţin tot atât cât mă amuzam şi eu pe seama ei.

Uitându-mă în jur, nu mi-a trebuit mult să realizez că noi toţi, cei câţiva vizitatori ai insulei, devenisem principala atracţie a familiei de lei de mare. La un moment dat, nu se ştie de unde, au adus o bucată dintr-un fruct galben, pe care o ţineau în gură şi o dădeau de la unul la altul. O mai lăsau din când în când să plutească pe lângă noi, ca şi când ne-ar fi invitat să ne alăturăm lor. Cum s-ar zice, ne-au studiat, ne-au luat un pic peste picior, şi după ce au văzut că suntem de treabă au decis să ne facă tovarăşii lor de joacă. Dar cine ar fi făcut faţă vitezei cu care înotau ei!

Cu toată foiala, apa se tulburase atât de mult încât mă simţeam ca la v-aţi-ascunselea. Tinerii lei de mare apăreau mereu pe neprevăzute, făceau salturi, treceau printre noi sau printre picioarele noastre, şi la fiecare mişcare ne făceau să râdem ca nişte copii.

Se mai jucau şi altfel de jocuri. De pildă cu labele de scafandru, pentru cine avea aşa ceva. Eu nu aveam, aşa că m-am mulţumit să privesc. Picioarele noastre şi aşa le stârneau foarte mult interesul gazdelor noastre, însă labele de scafandru aveau un efect aproape irezistibil asupra lor. Nu a durat mult şi au început să le apuce cu dinţii, mai întâi timid, apoi văzând că sunt încurajate, mai zdravăn. Trăgeau de ele întocmai cum ar fi făcut nişte căţei.

Cineva lângă mine găsise altă distracţie: încerca să facă pe mortul. Se lăsa să plutească la suprafaţa apei, cu faţa în jos, fără să facă nici cea mai mică mişcare. Avea mască şi tub de snorkeling, deci putea sta aşa oricât ar fi vrut. Leii de mare păreau foarte intrigaţi de faptul că nu se mişca, aşa că veneau foarte aproape de el, şi îl cercetau îndelung, ochi în ochi. Însă el pierdea de fiecare dată. Când vedea mutrişoarele acelea haoiase atât de aproape, şi ochii aceia mari şi rotunzi holbându-se la el, nu rezista prea mult şi îl bufnea râsul. Iar tovarăşii lui de joacă îşi reîncepeau imediat şotiile.

Într-un final, a apărut şi masculul care era capul familiei, şi a început să scoată ţipetele lui caracteristice, dând semnalul că s-a încheiat distracţia. Animale şi oameni deopotrivă, am ieşit cu toţii pe mal. Însă, în tabăra gazdelor, cele mici nu aveau de gând să se potolească, aşa că au născocit altă năzdrăvănie. Uzi fiind, urcau pe dunele de nisip şi apoi se lăsau să alunece de-a dura, astfel încât până jos se lipea tot nisipul de ei şi deveneau aproape albi. Unii dintre vizitatorii mai tineri au început şi ei să se dea pe derdeluş la fel ca leii de mare, spre satisfacţia deplină a acestora din urmă. Cred că în momentul acela leii de mare trebuie să îşi fi închipuit că eram un fel de rude de-ale lor mai îndepărtate.

Despărţirea a fost grea. La plecare, pe când ne îndepărtam cu barca de insula lor, cei mici au ţinut să ne mulţumească pentru repriza de joacă împreună şi au înotat o vreme în urma noastră. Iar mezinul, acrobatul familiei, tot în semn de rămas bun, s-a întrecut pe sine, făcând piruete deasupra apei care ne-au smuls tuturor exclamaţii de uimire. Niciodată nu mai fusesem martora unei comunicări între oameni şi animale sălbatice care să fie atât de profundă, prietenoasă şi, mai ales, spontană…