Am căutat să fiu un copil bun, un elev silitor, un membru de încredere al comunităţii. Dar ce făceam nu părea niciodată destul. Era mereu o luptă să fii primul, să ajungi cât mai sus, să faci faţă schimbărilor, provocărilor, ameninţărilor pe care le fabrica neîncetat jungla vieţii. Am urmat studii economice, apoi de drept, apoi de psihologie, universitare şi post-universitare. M-am format, ca toţi cei din generaţia mea, pentru a fi o resursă umană cât mai bine cotată. Însă resursele interioare, mai cu seamă creativitatea, mă împingeau în alte direcţii. Cele două drumuri se despărţeau tot mai mult, aşa încât piesele de teatru, poeziile şi jurnalele de călătorie scrise în această perioadă nu au făcut decât să zacă prin sertare.

Poate şi ca un semn exterior al neliniştii sufleteşti, stilul meu de viaţă m-a purtat mereu pe drumuri. În munca pe care o făceam, în mediul academic, în consultanţă sau negocieri, indiferent dacă era vorba de companii mărunte sau de organizaţii mari, am fost într-o continuă alergătură. Nu am vrut să mă las oprită nici de oboseală, nici de boli, dar nu atât din ambiţie, cât din teama de a nu rămâne de izbelişte, în afara cursei.  Mi-am schimbat slujba, locuinţa şi ţara în care locuiam, în medie, la fiecare doi ani, iar atunci când am încetat să o fac, petreceam mai mult timp călătorind, decât stând acasă. Singurătatea, iniţial un efect secundar al acestui stil de viaţă, a devenit treptat un factor determinant: astfel, în timpul liber, parcă nici nu mai ştiam ce să fac altceva decât… tot să călătoresc de una singură. Însă a existat şi un mare avantaj: am învăţat să o fac atât de bine, încât călătoriile mele au devenit visele cele mai îndrăzneţe, trăite cu ochi deschişi, în combinaţii unice de experienţe duioase, euforice, incredibile, înfiorătoare, irezistibile, surprinzătoare…

Criza maturităţii m-a adus în faţa unor alegeri dureroase şi iminente – împlinire, adevăr, libertate… dincolo de concepte sau idealuri, au devenit aspiraţii vii şi acute. Iar lecţiile de viaţă nu au întârziat să apară. În acest context, scrisul mi-a redevenit cel mai bun prieten, dăruindu-mi mijlocul prin care să pot, la rândul meu, dărui – prin cuvinte, recunoştinţă şi sens. Aşa s-a născut proiectul „7 ani de călătorii solitare”.

Din păcate, momentul coincide cu o criză generalizată, care ameninţă să ne arunce pe toţi într-un ocean de incertitudini. Ce vom alege – să ne lăsăm şi mai mult înlănţuiţi de calcule şi temeri, ignorând chemările sufletului, sau să păşim curajos într-o realitate pe care să o determinăm noi înşine – încă nu ştiu, dar sper ca, de data aceasta, să facem cu toţii o alegere mai bună. După cei şapte ani ai mei iniţiatici, eu sunt gata să încerc.