Dansul Kecak la templul Uluwatu

Am ajuns în Bali după un zbor lung, care m-a purtat dincolo de Ecuator, către inelul de foc al Pacificului. Ca primă destinaţie, alesesem Sanur, o localitate de pe coasta estică a insulei. Citisem că acolo atmosfera era mai relaxată comparativ cu staţiunile de pe coasta de vest, unde petrecerile se ţineau lanţ.

De la aeroport am străbătut cu greu străzile aglomerate ale capitalei Denpasar. După ce am ieşit din trafic, am ajuns relativ repede la micul meu hotel din Sanur.

Era în jurul amiezii. Când am coborât din taxi în plin soare, m-a izbit o lumină puternică, aproape ireală. În drum spre recepţia hotelului, am traversat o grădină amplă, presărată cu statui de piatră înfăţişând zeităţi locale, şi plină de pomi înfloriţi care răspândeau un parfum ameţitor. Aveam să mă îndrăgostesc de acei pomi, numiţi frangipani, cu frunze lungi şi flori cu câte cinci petale cărnoase, de culori albe, roz, violet sau roşii, cu galben spre interiorul petalelor. Parfumul lor bogat, intensificat de umezeala grea din aer, mă ducea cu gândul la un nectar al zeilor. Cât timp am stat în Bali, ori de câte ori mă plimbam, culegeam câte o floare de frangipani de pe jos – era plin de ele mai peste tot – şi o prindeam în păr sau o ţineam în mână o vreme, îmbătându-mă cu parfumul ei. Cred că de atunci, dacă ar fi să îmi imaginez paradisul, nu l-aş putea concepe fără frangipani.

Nu alesesem un hotel scump, aşa că am fost uimită să descopăr „camera” în care urma să locuiesc. Era o casă de sine stătătoare, cu terasă generoasă, adăpostită sub un acoperiş de ţiglă cu muchii arcuite în sus. Ferestrele, la exterior, erau încadrate de stucaturi bogat ornamentate cu modele vegetale. Interiorul nu era mai prejos: în mijloc trona un pat cu baldachin, de dimensiuni imperiale, şi toată mobila era din lemn masiv.

Ieşind să explorez împrejurimile, am dat de alte grădini pline cu flori, palmieri şi frangipani, presărate cu fântâni arteziene sau chioşcuri cu acoperişuri arcuite. Clădirile, chiar şi cele modeste, mi se înfăţişau ca adevărate opere de artă: aveau profile dantelate în jurul ferestrelor şi uşilor, ca şi pe muchiile acoperişurilor, culori şi materiale naturale, alese cu grijă, spaţii ample şi deschise, impecabil îngrijite şi porţi impunătoare sculptate în lemn, cu porticuri de cărămidă sau piatră, decorate cu statui. Cu atâta frumuseţe incorporată, aproape orice clădire construită după tradiţia locală mi se înfăţişa ca un mic palat.

Părea un lucru obişnuit ca în curţile locuinţelor să se construiască altare pentru diferite zeităţi hinduse: nişte pavilioane în miniatură, înălţate pe stâlpi de cărămidă, adăposteau ofrandele aduse zeităţilor sub formă de flori, alimente sau beţigaşe parfumate.  Trebuia să fiu atentă să nu mă împedic de coşuleţele cu ofrande, care erau puse nu doar în temple şi altare, ci şi pe trotuare, în faţa magazinelor sau a caselor. Pe lângă flori, ofrandele puteau conţine prăjiturele colorate, bucăţi de fructe, ba am văzut chiar şi ţigări – în funcţie de ceea ce se presupunea că le-ar fi fost pe plac zeităţilor sau strămoşilor cărora le erau închinate. Nimic nu părea să fie întâmplător. Coşuleţele cu ofrande erau alcătuite cu mare grijă, se vedea că fiecare element avea simbolul şi valoarea lui, ca şi locul strategic unde ofranda era plasată. Credinţele religioase erau foarte vii şi prezente în viaţa de zi cu zi a oamenilor.

Dacă m-aş gândi la noţiunea de „exotism” împinsă la extrem, implicând o doză puternică de stranietate într-o cadru de paradis natural, cred că în acel moment mă confruntam cu cea mai mare doză de exotism la care fusesem expusă vreodată. Casele, templele, aromele care pluteau în aer – nu seamănau cu nimic cunoscut. Părea o lume atât de îndepărtată şi de ciudată încât, proaspăt aterizată acolo, mă simţeam aproape ca şi când ar fi ajuns pe o altă planetă. Parcă nici lumina soarelui nu era aceeaşi pe care o ştiam de acasă!

La un moment dat, m-am oprit să admir o poartă sculptată cu mare fineţe pe toată suprafaţa ei, cu motive complicate dar impecabil executate în lemnul bine lustruit. În Europa, ar fi fost demnă de uşa unui iatac princiar. Uitându-mă mai bine la ce scria deasupra ei, am descoperit cu uimire că era poarta curţii unui…hostel. Câţiva tineri entuziaşti, ieşind pe poartă cu rucsacii în spate, mi-au confirmat că era vorba de un loc pentru turiştii cu buget restrâns, fără pretenţii. În Bali, frumosul se afla pretutindeni, accesibil tuturor, nu era deloc un lux…

Ştiam că, graţie unei exuberante tradiţii culturale şi spirituale, în Bali existau mii de temple, renumite pentru grandoarea şi frumuseţea lor. Hinduismul balinez era unul aparte, în contrast nu numai cu restul Indoneziei, predominant musulmană, dar şi cu cel din alte ţări. La finele secolului XV, când Islamul se extindea tot mai masiv în regiune, nobilimea vechiului imperiu Majapahit, de credinţă hinduistă, împreună cu apropiaţii de la curtea lor, se refugiaseră în Bali. Din acest motiv, se spunea despre locuitorii actuali ai insulei că se trăgeau fie din nobili, fie din preoţi, fie din artişti.  Nu doar că Bali adăpostise, ca un veritabil muzeu în aer liber, rămăşiţele gloriei vechiului imperiu, dar fusese un cămin înfloritor pentru artele, meşteşugurile şi ritualurile religioase, al căror specific l-a păstrat cu succes, relativ ferit de alte influenţe.

Dacă la cele de mai sus adăugăm şi frumuseţea naturală a peisajelor, nu e de mirare că Bali era supranumită insula zeilor. 

Primul templu cu care am făcut cunoştinţă a fost Taman Ayun, o construcţie impunătoare din secolul al XVII-lea.  Tot ce am văzut de la distanţă au fost mai multe acoperişuri suprapuse, înguste şi foarte înalte, acoperite cu tulpinile uscate ale unei plante locale, un fel de iarbă cu firul lung, despre care aveam să aflu că se numea alang-alang. Acelea erau acoperişurile altarelor înălţate pe stâlpi de lemn, care adăposteau relicve şi statui ale zeităţilor. Astfel de structuri se numeau meru, şi simbolizau muntele sacru cu acelaşi nume din mitologia hindusă, locuinţă a zeilor şi centru al universului. Acolo, la Taman Ayun, cel mai înalt meru avea un acoperiş structurat pe nu mai puţin de unsprezece nivele – numărul simbol al regalităţii.

Pentru a mă putea apropia de următorul templu, Tanah Lot, a trebuit să aştept refluxul, fiindcă stânca pe care era cocoţat era separată de ţărm şi doar când apele se retrăgeau se putea merge pe jos până acolo. La baza stâncii se afla o grotă, şi toţi vizitatorii treceau pe acolo înainte să urce la templu pe treptele săpate de jur împrejurul stâncii. I-am urmat şi eu, curioasă. Când am intrat, am văzut un preot hindus care îi binecuvânta şi îi stropea cu apă pe credincioşi. Am fost surprinsă să văd că apa provenea dintr-un izvor, o miraculoasă sursă de apă dulce chiar în inima ţărmului marin. Iar lângă izvor sălăşluiau nişte şerpi dungaţi în alb şi negru. Norocul meu că i-am văzut la timp, pentru că altfel aş fi riscat poate o reacţie nepoliticoasă. Şerpii de acolo erau consideraţi a fi protectorii templului.

La extremitatea sud-vestică a insulei, după un lung urcuş pe o alee pietruită, m-a întâmpinat templul Uluwatu. Altarul principal, cu acoperişurile lui înalte şi suprapuse, se afla chiar pe muchia stâncii, la aproape şaptezeci de metri deasupra mării. De acolo, se putea admira ţărmul abrupt, lovit de valuri mereu înspumate, care căpătau reflexe roşcate în lumina apusului de soare. Locul era plin de maimuţe obraznice, aşa că am fost sfătuită să fiu atentă, pentru că aveau obiceiul prost de a încerca să fure de la turişti tot ce le atrăgea atenţia, cum ar fi pălării sau ochelari de soare.

Seara, la Uluwatu aveau loc spectacole de dans şi muzică tradiţionale numite Kecak. Era vorba de o reprezentare a Ramayana, redând aventurile prinţului Rama care se lupta să îşi salveze preaiubita soţie, Sita, răpită de demonul Ravana, şi primea în acest scop ajutorul nepreţuit al zeului maimuţă Hanuman. Protagoniştii poveştii, îmbrăcaţi în costume viu colorate şi purtând măşti sau diademe bogat împodobite, erau înconjuraţi de un cor de bărbaţi care stăteau aşezaţi pe jos, în cerc, în jurul unui foc, ţinând ritmul cu strigăte şi bătăi din palme: chaka-chaka-chaka – un sunet sugerat şi de numele dansului (pronunţat kechak). Era un ritm progresiv, hipnotic, ca de transă. În scânteierile focului care lumina albastrul nopţii, simţeam că mă transporta direct în vremurile de legendă ale începuturilor hinduismului.

Peste tot unde mergeam, întâlneam arbori banian, batrâni şi uriaşi, consideraţi sacri în hinduism. Cu coroana ca o cupolă din care se prelungeau perdele de crengi până la pământ şi trunchiul parcă împletit din sute de mlădiţe, erau veritabilii patroni ai acelor locuri, oferindu-şi cu generozitate umbra deasă în momentele de arşiţă şi coroana drept adăpost de ploile torenţiale. Unii erau atât de mari încât păreau ei înşişi nişte temple construite de natură. Trunchiurile le erau îmbrăcate în materiale cu motive tradiţionale, în pătrăţele alb-negru, şi le erau aduse ofrande.

Practicile religioase balineze îmbinau, alături de principiile doctrinei hinduiste clasice, elemente de animism şi budhism, precum şi diverse obiceiuri şi credinţe specifice, moştenite din vechime. La fel ca în hinduismul clasic, în Bali era venerată trinitatea Brahma (creator) – Vishnu (păstrător) – Shiva (distrugător), alături de o mulţime de alte zeităţi printre care popularul Ganesha, zeul cu cap de elefant a cărui statuie putea fi văzută aproape peste tot, începând cu altarele din curţile oamenilor şi terminând cu recepţiile hotelurilor. Pe lângă acestea, exista un cult al strămoşilor, cărora le erau dedicate altare şi pentru care se făceau ofrande de către rude, în scopul de a-i ajuta în lumea de dincolo. De asemenea, se practica şi venerarea sfinţilor din budhism (bodhisatva), religie care a pătruns în Bali prin insulele Java şi Sumatra în primul mileniu al erei noastre.

Exotismul arhitecturii, multitudinea de zeităţi şi de tradiţii, varietatea ritualurilor, toate puteau duce la impresia că religia în Bali era ceva ciudat şi foarte complicat, greu de înţeles pentru un occidental neavizat. Mărturisesc că, deşi din cărţi eram familiarizată cu hinduismul, în Bali m-am simţit pierdută la început, şi nu m-aş fi descurcat fără explicaţiile ghidului meu, un tânăr care tocmai terminase facultatea, foarte entuziast şi dornic de conversaţie. Îl chema Agung, ca pe vulcanul cel mai înalt al insulei.

Pentru a descâlci lucrurile, ghidul meu, practicant de hinduism balinez, a început să îmi explice felul în care el îşi înţelegea şi trăia credinţa. În acest scop, s-a străduit să facă mai multe comparaţii cu religia lumii vestice, creştinismul.

– La fel ca voi, mi-a explicat Agung, credem în răsplata fiecăruia după măsura faptelor lui (karma), în mântuirea sufletului (moksa) şi în viaţa de după moarte, numai că aceasta din urmă implică şi credinţa în reîncarnare. Credem că lumea este formată din trei nivele: lumea cerească a entităţilor divine, cea a oamenilor, şi cea infernală a demonilor. Mai mult decât atât, a continuat el, faptul că în Bali noi venerăm atâţia zei nu înseamnă că nu suntem în stare să înţelegem esenţa divinităţii, dincolo de aparenţe. De fapt, ca şi voi, avem credinţa într-un suflet nemuritor şi cea într-un Dumnezeu unic. Da, a accentuat el, pentru noi toate zeităţile sunt diferite manifestări ale aceluiaşi Creator, la fel cum ploaia, soarele sau creşterea plantelor sunt manifestări diferite ale naturii. Noi le venerăm pe fiecare separat, dar asta nu înseamnă că ignorăm divinitatea unică aflată dincolo de ele.

Felul lui simplu şi conciliant de a prezenta lucrurile era cuceritor. Nu mi-am putut stăpâni remarca:

– Dragă Agung… cu o abordare ca a ta, poate că în alte părţi ale lumii istoria ar fi cunoscut mult mai puţin fanatism şi cruzime împotriva „păgânismului”!

De fapt, practici observate de mine cum ar fi ofrandele pentru sufletele strămoşilor, binecuvântarea cu apă sfinţită, procesiunile cu statui reprezentând figuri ale divinităţii, rugăciunile colective şi închinarea la altarele cu relicve sacre… făceau şi ele ca viaţa spirituală a balinezilor să nu îmi pară deloc străină, în ciuda aparenţelor. La urma urmelor, astfel de practici reflectau motivaţii fundamentale ale sufletului omenesc, care prin natura lor sunt universale. Diferenţele erau mult mai mari la nivelul detaliilor decât cu privire la esenţa fenomenului. Desigur, totul e în ochii privitorului…şi fiecare alege dacă să caute mai mult diferenţele sau ceea ce e dincolo de contrarii.

Însă existau şi multe „ciudăţenii”, practici sau obiceiuri unice, cărora cu greu le-aş putea găsi o corespondenţă, şi despre acestea voi vorbi în continuare.

La unul din templele pe care le-am vizitat, Agung mi-a atras atenţia cu privire la unul din pavilioanele simple, aflate aproape de intrare.

– Acesta e locul unde se desfăşoară uneori lupte de cocoşi, mi-a explicat el.

Raţiunea de bază a unor astfel de lupte nu era însă divertismentul, s-a grăbit el să adauge, obişnuit probabil cu reacţiile turiştilor occidentali. Dimpotrivă. Luptele de cocoşi aveau un scop bine definit, fiind chiar obligatorii la marile sărbători şi festivităţi religioase. Ele reprezentau la origini o formă de sacrificare a animalelor, cu rolul de ofrandă adusă spiritelor rele, pentru a le potoli sau îndepărta şi astfel a se asigura de buna desfăşurare a ceremoniei programate pentru ziua respectivă. Desigur, scopul lor religios nu făcea aceste practici mai puţin crude – motiv pentru care la ele asistau de obicei doar bărbaţii – şi nici nu împiedicase ca popularitatea lor să se extindă cu mult dincolo de sfera sacralităţii.

Altă dată, aflându-ne pe drum, am zărit o mulţime de oameni în procesiune, însoţiţi de o orchestră. Sunete vesele ale instrumentelor de percuţie făceau ca întreg evenimentul să împrumute ceva din atmosfera unui carnaval.

– Ce e asta? l-am întrebat pe Agung, încântată de privelişte. E vreo sărbătoare?

– E o procesiune funerară, mi-a precizat el, cu un aer cât se poate de serios.

Răspunsul lui mi-a şters imediat zâmbetul de pe faţă. Pentru nimic în lume nu aş fi ghicit aşa ceva. M-am uitat mai atent la feţele oamenilor, dar nu am văzut pe nimeni care să plângă.

– E normal, mi-a explicat Agung, la noi moartea e privită ca o eliberare, şi trebuie să ne bucurăm pentru sufletul care merge într-o lume mai bună. Ceremonia de incinerare e una veselă.

– Dar ce e acolo în faţă?

Am arătat cu degetul ceva ce părea a fi un dragon imens, roşu.

– Acela e… sicriul, mi-a răspuns Agung. El reprezintă un Barong, un animal mitic care poartă sufletul în nirvana.

Apoi mi-a explicat că trupul celui decedat urma să fie incinerat astfel, în burta Barongului. Ïntreaga comunitate participa la ceremonie.

– Nimeni nu trebuie să plângă, a insistat Agung.

„Uşor de zis”, m-am gândit eu, profund tulburată de contrastul dintre natura evenimentului şi forma pe care o îmbrăcase ceremonia. E drept, o oarecare seninătate plutea în aer, care nu ar fi fost posibilă dacă toată lumea s-ar fi pus pe bocit. Totuşi, ochii multora erau trişti şi obosiţi, ceea ce nu era de mirare, ţinând seama că pregătirea ceremoniei era lungă şi costisitoare, după cum îmi dezvăluise Agung. Tocmai acea impresie de resemnare înăbuşită sub lespedea unei nobile detaşări, părea că accentuează exponenţial intensitatea momentului. La urma urmelor, reacţia naturală a omului în faţa morţii e una de spaimă şi durere, iar ceea ce a semănat natura în om este greu de extirpat sau sublimat în totalitate. Religia încearcă să educe această reacţie şi, în lumina credinţelor pe care le cultivă despre viaţa de apoi, să o transforme, ceea ce în final poate duce la o uşurare a durerii, o atenuare a disperării, dacă nu chiar o împăcare… Atât cât reuşeşte, nu e puţin lucru.

– Ceremoniile cele mai triste la noi nu sunt cele funerare, a ţinut să adauge Agung.

– Dar care ar fi cea mai tristă? am întrebat eu, curioasă.

– Anul Nou! mi-a răspuns el, prompt, parcă pentru a încununa paradoxul deschis de cortegiul pe lângă care tocmai trecusem.

Mi-a povestit că, spre deosebire de felul cum restul lumii celebrează trecerea într-un nou an, adică prin petreceri şi veselie, în Bali evenimentul era marcat prin post negru, tăcere şi introspecţie. Ultima zi din calendarul balinez, ale cărei date variază de la an la an, aducea cu ea interdicţia absolută de a mânca, de a bea şi de a vorbi.

– Mai bine să nu fii în Bali când e Nyepi, mi-a spus Agung, căci acela era numele sărbătorii Anului Nou. Aeroportul e închis, la fel drumurile şi plajele.

Fiind o zi dedicată meditaţiei, mi-a explicat el, orice activitate care putea tulbura această meditaţie – călătorie, muncă, distracţie de orice fel – era suspendată. Mai mult decât atât, un corp special de poliţie însărcinat cu protejarea tradiţiilor locale avea grijă ca toate aceste interdicţii să fie respectate, de localnici şi turişti deopotrivă, cărora le putea impune amenzi.

Nu mă nimerisem în preajma Nyepi, aşa că am răsuflat uşurată.

Ïnainte de a ne întoarce la Sanur, Agung a oprit o fermă de cafea. Nu mi-a zis mai multe, ci doar:

– Intră. E ceva special. O să vezi acolo.

Şi abia şi-a putut ascunde un zâmbet poznaş.

Am fost luată imediat în primire de o tânără mărunţică, înfăşurată într-un sarong viu colorat, care s-a oferit să îmi prezinte procesul de fabricaţie al cafelei care se producea la ferma respectivă. Era vorba de cea mai scumpă cafea din lume, mi-a precizat ea.

Crezusem că Agung mă trimitea să văd o plantaţie de cafea obişnuită, şi că varietatea pe care o cultivau era obţinută prin procedeele ştiute ale agriculturii. Nu-mi trecuse prin cap că secretul ei nu ţinea de biologia vegetală, ci de cea…animală!

Cheia producerii faimoasei cafele Luwak se afla la nişte animăluţe mici numite zibete, un fel de pisici sălbatice cu urechi rotunde şi blana tărcată. Acestea erau hrănite cu boabe de cafea, care se pare că le plăceau foarte mult. Ajunse în intestinul animalului, boabele nu erau distruse prin digestie, dar sufereau un proces unic de fermentaţie datorită unor enzime speciale, care determina reducerea acidităţii şi a conţinutului în cofeină. Ce se întâmpla mai departe nu era greu de ghicit: boabele erau recuperate din fecalele animalului, apoi spălate, uscate, prăjite şi… preparate sub formă de cafea. Se spunea că procesele la care fuseseră supuse pe parcursul digestiei le confereau o aromă deosebită.

Unora ca mine, însă, aşa ceva le suna mai degrabă ca o ironie. În capul meu, ideea de aromă nu se putea cu niciun chip disocia de priveliştea animăluţului din cuşcă, iar această prejudecată involuntară s-a dovedit a fi mai puternică decât orice curiozitate. Aşa că nu am gustat din cafeaua cea mai preţioasă din lume, ci m-am mărginit la a încerca doar ciocolata şi ceaiul de ghimbir, care erau oferite drept consolare oaspeţilor cu imaginaţie şi stomac mai greu de stăpânit, aşa ca mine.

Cine a citit „Mănâncă, roagă-te, iubeşte” sau a văzut filmul care s-a făcut după cartea lui Elizabeth Gilbert, şi-a imaginat, poate, că şamanismul e o practică răspândită în Bali, dar nu este deloc aşa. De fapt, nicăieri pe unde am fost nu am dat de vreo urmă de şamanism, cu o singură excepţie.

În prima seară după ce am ajuns în Ubud, capitala insulei, am căutat îndelung un loc pentru cină. Fiind începutul anotimpului ploios, căldura şi zăpuşeala erau la cote maxime, iar ploile scurte de după amiază îşi făcuseră deja apariţia. Turiştii se răriseră foarte mult, iar unele localuri erau aproape goale. Necunoscând deloc oraşul, am mers ceva vreme pe nişte străduţe aproape pustii şi cufundate în întuneric unde, din loc în loc, la lumina câte unui bec chior, se mai ghicea firma câte unei taverne. La un moment dat, m-am săturat repede de căutat şi am intrat la întâmplare într-un restaurant micuţ, care părea ceva mai bine luminat şi frecventat.

În timp ce aşteptam să mi se aducă mâncarea, privirea mi-a alunecat pe nişte cadre atârnate de pereţi, unde păreau au fi scrise nişte proverbe sau citate. Când m-am uitat mai bine la unul din ele, am desluşit: „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”. În scurt timp, mi-am dat seama că tot restaurantul în care mă aflam era căptuşit cu citate din carte şi poze cu scene din film, părând să implice chiar că autoarea cărţii trecuse ea însăşi pe acolo. Nu ştiu dacă era adevărat sau doar reclamă, dar e drept că unul din episoadele cheie ale cărţii, care o implica pe scriitoare, se petrecuse în Bali, mai precis chiar în Ubud.

Însă marea surpriză a fost să constat, uitându-mă ceva mai bine în jur, că în restaurant erau, fără exagerare, la ora aceea, numai femei singure, cu vârste cuprinse între treizeci şi patruzeci de ani, exact ca Elizabeth Gilbert la vremea când trecuse pe acolo… dar şi ca mine, care mă nimerisem cu totul întâmplător în acel loc! Am întrezărit într-o secundă chemarea mitului popular care atrăgea an de an femei singure, venite să se regăsească sau să se refacă, dar sperând în secret că vor întâlni şi ele marea iubire la Ubud, aşa cum făcuse autoarea cărţii.

Impresia nu a întârziat să mi se confirme, chiar a doua zi când un localnic mi-a propus să mă ducă la un şaman local. Propunerea nu era întâmplătoare. Pentru că Elizabeth Gilbert povestise în cartea ei despre un şaman cu care se împrietenise, multe din turistele singuratice care veneau la Ubud vroiau să ajungă şi ele la şamanul respectiv.

– Trebuie să-ţi faci programare la el cu trei luni înainte, mi-a explicat balinezul. Pentru că a devenit celebru, acum e foarte căutat. Dar nu-i nicio problemă, m-a asigurat apoi, te pot duce eu la altul, tot unul de încredere. 

Când am aflat că, pentru a ajunge la şamanul pe care mi-l recomanda, trebuia să merg cu el cu motocicleta, noaptea, prin nişte sate îndepărtate, ca să ajung la o ceremonie care începea la miezul nopţii, nefind foarte clar cum mă voi întoarce înapoi de acolo şi cu ce soi de şaman aş avea de-a face, nu am mai avut nicio reţinere în a refuza oferta. Nu aş fi crezut în veci dacă mi-ar fi spus cineva că, doar câţiva ani mai târziu, aveam să particip la o ceremonie şamanică în inima junglei Amazonului, noaptea…

În apropriere de Ubud se aflau mai multe sate celebre pentru meşteşugurile pe care le cultivau. Fiecare sat avea meşteşugul lui, practicat de mai toţi locuitorii şi transmis generaţie după generaţie. În satul cioplitorilor de piatră, pe o distanţă impresionată, de-a lungul drumului, se înşirau statui de piatră de toate mărimile, de tipul celor pe care le văzusem prin curţile templelor sau prin grădini, iar în curţile caselor se puteau zări meşterii la lucru. În altul, cunoscut pentru tradiţia sculpturilor în lemn, se făceau frumoasele profile, rame sau uşi care împodobeau casele balineze, precum şi statuetele de lemn reprezentând diferite personaje sau zeităţi, cum ar fi Rama şi Sita, cuplul legendar din Ramayana, sau zeiţa Saraswati, patroana artelor, a muzicii şi a învăţăturii. Statuetele erau sculptate cu grade diferite de fineţe şi în tipuri de lemn diferite, începând cu un lemn alb pe care localnicii îl numeau lemn de crocodil, continuând cu mahon şi abanos, şi terminând cu preţiosul lemn parfumat de santal. Iar în satul unde meşeşugul de căpetenie era imprimarea manuală a ţesăturilor – e vorba de tehnica tradiţională numită batik – imaginaţia artiştilor locali părea să nu aibă limite, mergând până la a picta pe ţesături tablouri de mari dimensiuni, incredibil de fine şi de elaborate. Existau de altfel expoziţii de picturi pe mătase, unde puteau fi văzute lucrări care depăşeau cu mult nivelul unor simple imprimeuri.

Nicăieri nu mai văzusem atâta respect pentru tradiţii, şi atâta dedicaţie în cultivarea lor.  Din câte mi s-a spus, meşterii îşi ofereau gratuit cunoştinţele tuturor celor dornici să înveţe, şi erau chiar mândri să o facă. Nici nu-şi puneau problema să se teamă de concurenţă, ci dimpotrivă.

Cea mai inedită operă de artă din Bali aveam să o descopăr în aer liber, sculptată în natura însăşi. Era rezultatul unui sistem ecologic tradiţional conceput în secolul IX pentru irigarea câmpurilor de orez, în aplicarea credinţelor locale menite să asigure armonia relaţiilor dintre dintre om, zei şi natură – aceleaşi care stăteau şi la baza arhitecturii balineze. Înţelepciunea din spatele concepţiei acelui sistem, numit subak, asigurase timp de secole sustenabilitatea utilizării apei şi a pământurilor, alături de protejarea ecosistemelor. 

Orezul era cultivat pe coline cu pante dramatice şi văi adânci, iar terasele urmau liniile de curbură ale dealurilor atât de strâns, încât de la distanţă arătau ca nişte valuri, suprapuse în zeci de straturi şi desenate cu contururi demne de gravura cea mai fină. Pe versanţii abrupţi, din loc în loc, se zăreau pâlcuri de cocotieri sau bananieri, precum şi mici refugii sau colibe cu acoperiş de stuf.

Mi-ar fi greu să descriu efectul aproape hipnotic pe care îl exercita acea culoare verde specifică orezului.  Sub un cer cu nori albi şi cenuşii care se succedau cu rapiditate, nuanţele căpătau profunzimi nebănuite pe porţiunile întunecoase, accentuând şi mai tare, prin contrast, strălucirea câmpurilor aflate direct sub razele soarelui. Oriunde priveam, vedeam doar cadre picturale zugrăvite parcă de mâna unui maestru, deşi în realitate nu era altceva decât o foarte reuşită convieţuire între natură şi… agricultură. Un astfel de echilibru era principalul merit al intervenţiei umane.

Aceasta a fost imaginea cu care mi-am luat rămas bun de la “insula zeilor”. Cu ciudăţeniile ei aparente, cu originalitatea tradiţiilor ei, Bali nu făcea decât să provoace gândirea vizitatorului străin să-şi iasă din tiparele cu care venise de acasă. Iar ca rasplată celor ce răspundeau provocării, le oferea propria sa reţetă pentru un trai fericit: terapia prin frumos.