Prima mea vacanţă solitară a fost mai degrabă rezultatul unui accident. Plecasem cu nişte prieteni în Grecia, însă pe parcurs s-a dovedit că planurile noastre divergeau. Deşi eram pregătită să mă întorc acasă, în ultimul moment m-am decis să continui călătoria de una singură. Experienţa mi-a dat ceva curaj, dar nici pe departe atât cât să mă apuc să colind de capul meu prin toate colţurile lumii. La urma urmelor, ceea ce se întâmplase fusese rezultatul unor circumstanţe neprevăzute; să mă încumet la acelaşi lucru în locuri mai puţin familiare, îmi părea încă un act de mare îndrăzneală, deşi pe undeva presimţeam că ar fi bine să încerc să mă obişnuiesc cu ideea. Depăşisem nevoia de a fi în compania cuiva, dar adevărul e că încă nu mă atrăgea cu adevărat perspectiva unor călătorii solitare. De la a elimina reticenţele până la a mă bucura de aşa ceva, mi se părea cale lungă.

Mă temeam că m-aş expune unui potential considerabil de neplăceri create de condiţia mea, începând cu prejudecăţile de tot felul şi terminând cu hărţuiala masculină. Mi se părea că singurătatea era deseori privită ca un semn de anormalitate, rezultatul vreunui soi de neputinţă sau ghinion, sau mai rău, ca un fel de sfidare. Rezultatul unor astfel de concepţii se materializa fie în oferte de “consolare”, desigur întotdeauna de la indivizii cei mai nepotriviţi, fie în compătimire sau dezaprobare, din partea celor devotaţi instituţiei cuplului şi a familiei. Desigur, nimănui nu i-ar fi displăcut, şi cu atât mai puţin mie, dacă în călătoriile mele aş fi întâlnit un explorator singuratic cu care să îmi împart clipele, dar aşa ceva nu depindea de mine şi, sinceră să fiu, nu vroiam să mizez prea mult pe un astfel de scenariu. Nu voiam să cad în capcana unor aşteptări care să-mi umbrească orice ieşire în lume, doar fiindcă nu eram cu persoana potrivită.

Am vorbit despre frământările mele cu cineva care mi-a recomandat atunci o soluţie neaşteptată: un pelerinaj la Santiago de Compostella. Pentru mine, atunci, îndemnul a sunat ca un fel de « La mânăstire cu tine, Ofelia ! » şi cred că nu l-am înţeles prea bine. Poate că într-adevăr un pelerinaj era o variantă de călătorie potrivită şi sigură pentru o femeie singură … dar care era farmecul? Pe deasupra, înţelesesem că era vorba de a parcurge o distanţă considerabilă pe jos: lungimea totală a traseului, care porneşte din Franţa şi se întinde până pe coasta atlantică a Spaniei, e de vreo opt sute de kilometri. E drept, fiecare pelerin merge cât poate, dar chiar şi aşa… să nu fac altceva decât să merg pe un drum, atâtea zile, pentru ce?

Totuşi, sub imperiul precedentului din Grecia şi în lipsa unei alternative, am început să iau în considerare la modul serios posibilitatea de a merge pe faimosul Camino de Santiago. De altfel, curiozitatea mă mânase şi în anii precedenţi să caut să înţeleg mai mult despre fenomenul pelerinajului la Compostela. Din fericire, informaţiile abundau pe internet în această privinţă, de la descrieri detaliate ale fiecărei porţiuni de traseu, cu poze la fiecare pas, şi până la recomandări privind locurile de cazare, cu comentarii detaliate din partea pelerinilor. Mulţi dintre aceştia merseră şi ei singuri. „Deci, curaj, Ofelia , poate că nu e aşa de rău la mânăstire!”, mi-am zis. Cu fiecare zi de documentare, imaginea mea despre Camino devenea mai limpede. Şi mai incitantă.

Aveam să merg pe una din cele trei mari rute de pelerinaj ale creştinătăţii, după Roma şi Ierusalim, dedicată Apostolului Iacob (pe numele său spaniol Santiago), al cărui mormânt reprezintă de fapt destinaţia finală. După ce, în secolul XX, numărul pelerinilor se împuţinase foarte mult, în special din cauza războaielor mondiale, la sfârşitul anilor ´80 drumul spre Santiago de Compostella – cunoscut pe scurt ca El Camino – a fost declarat Rută Culturală Europeană şi monument Unesco, iar popularitatea lui nu a făcut decât să crească. De atunci, tot mai mulţi oameni, tineri sau vârstnici, de religii diferite sau fără motivaţii religioase, se încumetau pe Camino după modelul pelerinilor din vechime. Ca încununare a eforturilor lor, cei care străbăteau cel puţin ultimii 100 de kilometri pe jos sau călare, sau ultimii 200 de kilometri cu bicicleta, primeau un certificat scris în limba latină, numit Compostela.

Se spunea că drumul fiecărui pelerin pornea, de fapt, de la uşa casei sale, şi că pentru a merge la Santiago de Compostela puteai să începi, practic, de oriunde. Existau însă câteva variante de traseu bine împământenite, marcate şi dotate cu facilităţi de cazare pentru pelerini. Camino Frances, cel pe care îl alesesem eu, numit astfel pentru că pornea din Franţa, era cel mai cunoscut şi umblat. Mai existau Camino del Norte şi Camino Primitivo, mai la nord, respectiv Camino Portugues, care începea din Portugalia. Simbolul pelerinajului la Santiago era scoica: o metaforă a soarelui-apune, a drumurilor care se unesc într-un singur punct, dar şi un obiect cu valoare practică pentru vechii pelerini, care le servea pentru a mânca, a bea apă din izvoarele de pe drum, sau a arăta celor de acasă dovada că au ajuns la capătul lumii cunoscute, pe coasta de vest a Atlanticului.

Tot citind despre Camino, începusem să îmi doresc să merg, dar parcă tot nu mă simţeam pregătită. Mă temeam că efortul fizic era prea mare, că n-o să mă adaptez la condiţiile de pe drum, şi câte şi mai câte. Nu era de mirare. Nu fusesem niciodată o fire sportivă, nu aveam o constituţie puternică sau rezistentă la efort. Să merg cel puţin 100 de kilometri pe jos, cu rucsacul în spate, în condiţii spartane, înnoptând în dormitoare comune şi parcurgând în medie peste 20 de kilometri pe zi… nu părea deloc ceva la îndemână. Experienţele mele de mers pe munte la cabane, din timpul studenţiei, nu erau de un calibru comparabil. Şi mai era un motiv.

În trecut, de la o muşcătură de căpuşă, căpătasem boala Lyme. Mă luptasem îndelung cu infecţia, mai întâi cu episoade de febră şi apoi cu dureri la baza coloanei vertebrale, încercând în zadar diferite combinaţii de antibiotice. Pe măsură ce simptomele se agravau, întrezăream tot mai clar posibilitatea ca tratamentul să nu aibă efect. Dacă lucrurile ar fi continuat aşa, perspectivele erau descurajante. Cineva din anturajul meu, de o vârstă apropiată mie, fusese infectat cu aceeaşi bacterie şi îşi pierduse complet capacitatea de a merge.

Ajunsesem în punctul în care mă gândeam că, poate, voi rămâne şi eu imobilizată. Durerile erau aproape permanente şi abia mai reuşeam să stau în picioare. Corpul meu slăbit reacţiona tot mai prost la bombardamentul cu antibiotice, aşa că fusesem nevoită să întrerup tratamentul, iar alternative pentru vreun remediu mai eficient nu prea erau. După luni de suferinţă fără semne de ameliorare, moralul meu era la pământ.

Gândul că aş putea să-mi petrec tot restul vieţii în acea stare îngrozitoare, mergând din rău în mai rău, îmi era insuportabil. Însă, poate tocmai de aceea, ca printr-un miracol, ceva s-a mobilizat în mine atunci. Cu ultimele puteri, organismul meu a respins infecţia. Nici eu nu ştiu prea bine cum am scăpat.

Recuperarea fusese lentă. Mă considerasem vindecată pentru că dispăruseră durerile, dar încă nu eram conştientă de toate consecinţele bolii. Cu anxietatea, care se instala progresiv, nu făcusem legătura. Nu ştiam nici la ce să mă aştept dacă aş fi încercat să revin la o mod de viaţă mai activ.

Totuşi, simţeam o pornire irezistibilă de a accepta provocarea. Ieşisem din convalescenţă cu promisiunea către mine însămi de a-mi folosi din plin darul mobilităţii, dacă aveam norocul să-l pot păstra. Camino părea ocazia perfectă nu doar să-mi verific limitele, ci şi să le aduc, pe cât posibil, înapoi la normalitate. Pentru a reuşi acest lucru, trebuia să fac cumva să-mi depăşesc slăbiciunea şi reţinerile, deloc puţine. Eram convinsă că, dacă nu o voi face, voi rămâne pe veci prizoniera lor. Şi nu puteam suporta ideea de a mă da bătută înainte măcar de a încerca.

Aşa că m-am silit să nu-mi bat capul cu posibilele neplăceri, mi-am luat inima-n dinţi, mi-am rezervat bilete de avion până la Madrid şi m-am trezit făcându-mi bagajele pentru Camino.