Mă aflam în provincia Sabah din nordul insulei Borneo, mergând dinspre valea râului Kinabatangan spre următoarea mea destinaţie, rezervaţia Danum. După întâlniri de neuitat cu elefanţi şi urangutani, venise vremea pentru o experienţă cu totul diferită: o incursiune în măruntaiele pământului, în faimoasa peşteră Gomantong.

În întunericul acelei peşteri, se dezvoltase un ecosistem unic.

Nici nu mă apropiasem bine de intrare, că mă izbise o duhoare de nedescris. Mă echipasem cu cagulă şi fular şi uleiuri parfumate, încercând tot posibilul pentru a face trecerea mai suportabilă. Drumul prin peşteră nu dura mai mult de douăzeci de minute, însă în locul acela părea o eternitate.

Pe tavanele înalte şi arcuite ca ale unei catedrale, îşi aveau sălaşul sute de mii de lilieci. La căderea serii, ieşeau cu toţii în căutare de hrană, astfel încât exodul lor dădea impresia unui imens şi terifiant nor negru, care se deplasa cu mare viteză.

Pe jos era un strat gros de excremente în care mişunau gândaci, scorpioni şi centipede, ba chiar şi şerpi sau şoareci. Platforma din scânduri de lemn pe care mergeam era şi ea plină de excremente, iar gândacii care se hrăneau cu ele erau atât de mulţi încât formau un covor mişcător. Ceea ce respiram era un fel de gaz toxic, înţepător, care probabil că m-ar fi sufocat de-a dreptul dacă peştera nu ar fi fost înaltă şi dacă nu ar mai fi existat spărturi în stânci, pe unde intra aerul. Nu m-am îndurat să mă opresc pentru fotografii, am făcut doar câteva în mers, în viteză, fiindcă fiecare secundă în plus era o tortură (pentru edificare, am pus la finalul articolului nişte filmuleţe de pe youtube).

Peştera Gomantong – ieşirea folosită de liliecii

Ca şi când acestea nu ar fi fost de ajuns, căldura era sufocantă, iar umiditatea, specific acelei regiuni ecuatoriale, atingea cote maxime. Chiar şi aşa, trebuia să rabd totul îmbrăcată din cap până în picioare, cu pantaloni şi geacă de fâş subţire şi gluga trasă de cap. Îmbrăcămintea era singura mea protecţie împotriva mizeriilor de liliac care se scurgeau din tavan, respectiv a gândacilor care încercau să se caţere pe mine. Colonia era atât de numeroasă, încât era imposibil să scapi neatins.

Pereţii peşterii erau tapetaţi cu nenumărate cuiburi ale unor păsări mici, clădite unul sub altul ca nişte balconaşe. Păsările construiau acele cuiburi din saliva lor. Însă mai mult decât pentru ocupanţii lor, acele construcţii erau comori pentru cei care le culegeau. Unii oameni se stabiliseră în împrejurimile peşterii Gomantong special pentru acest scop. Cuiburile erau considerate o delicatesă în bucătăria chineză, unde erau consumate în principal sub formă de supă. În plus, se credea despre ele că ar avea proprietăţi benefice asupra imunităţii, a plămânilor, sau a pielii. Din acest motiv, se vindeau la preţuri exorbitante, de mii de euro kilogramul.

Cuiburile comestibile

În ce mă priveşte, ideea că în acea peşteră cu mirosuri pestilenţiale s-ar fi putut afla ceva comestibil, nu făcea decât să-mi accentueze senzaţia de greaţă. În ciuda spaţiilor largi, aerul irespirabil îmi provocase o stare asemănătoare claustrofobiei, iar ultimele zeci de metri pe drumul de întoarcere mă aduseseră în pragul leşinului.

Niciodată nu am fost am fericită să trag în piept o gură de aer, ca atunci când am ieşit de acolo. Mă mânase curiozitatea să văd cu ochii mei cel mai împuţit loc din lumea naturală, după cum îmi fusese descris în prealabil de un ghid. Era cu siguranţă locul cel mai scârbos în care fusesem vreodată.