La ieşirea din aeroport, mă aştepta cineva să mă conducă până la gazda mea din Havana. Fiind noapte, primul lucru care m-a izbit a fost bezna aproape deplină de pe străzi. Imagini ale traiului est-european din spatele cortinei de fier mi-au revenit imediat în minte, şi au continuat să revină cu nenumărate ocazii, de atunci.

Şoseaua pe care am plecat de la aeroport era în stare bună, dar de îndată ce am ieşit de pe ea şi am luat-o pe nişte uliţe lăturalnice, am făcut cunoştinţă cu hârtoapele. Destinaţia mea se afla în centrul vechi al capitalei, iar pentru a ajunge acolo trebuia să străbatem mai multe străzi înguste şi desfundate, unde pe alocuri asfaltul era făcut praf sau lipsea cu totul, fiind înlocuit de bolovani şi gropi mari ca nişte cratere. Zona era ceva mai bine luminată şi mai animată decât cartierele prin care trecusem până atunci, deşi nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Oamenii aveau aerul că stăteau pe străzi nu ca să se distreze sau să petreacă, ci pentru că nu aveau nimic altceva de făcut, pur şi simplu.

Într-un final, am ajuns la locuinţa unde urma să mă cazez. Era o casă impunătoare, în frumosul stil colonial care caracteriza majoritatea clădirilor vechi ale Havanei, cu camere înalte, balcoane de fier forjat şi ferestre cu obloane de lemn. Şi tot ca la majoritatea clădirilor dimprejur, tencuiala căzută şi vopseaua scorojită mă făceau să mă întreb câţi ani trecuseră de când fusese zugrăvită ultima oară, şi dacă nu cumva o fi fost chiar dinaintea revoluţiei socialiste.

Casa gazdelor mele aparţinuse fără îndoială unei familii înstărite, fusese expropriată de revoluţionari şi dată în primire unor familii simple, cine ştie de unde venite, după modelul uzual al unor astfel de schimbări de regim. Drept urmare, fusese modificată pe dinăuntru şi adaptată scopurilor de convieţuire ale noilor locatari. Camerele fiind enorme, fuseseră divizate cu ajutorul unor pereţi falşi. În felul acesta se câştigase spaţiu şi pentru vizitatori temporari sau musafiri, aşa ca mine. Sufrageria era comună, la fel şi bucătăria. Mobilele de lemn masiv erau desperecheate, ca şi când ar fi fost aduse din diferite locuri, la întâmplare, sau ar fi fost doar rămăşiţe ale unor ansambluri descompletate cu mulţi ani în urmă.

Pe acel fundal, se ghicea imediat contribuţia actualilor locatari la decorarea casei, în vădit contrast cu stilul original: canapelele şi fotoliile erau acoperite cu mileuri ieftine, pe pereţi atârnau reproduceri ale unor picturi moderniste, iar pe masa principală trona cea mai mare colecţie de bibelouri pe care o văzusem vreodată: zeci de figurine reprezentând căţei, pisicuţe, raţe, căprioare, pescari chinezi şi peştişori coloraţi de stică. O adevărată pădure de obiecte kitsch, chiar în inima acelei case artistocratice, ca o lovitură de pumnal direct în inima aroganţei burghezo-moşiereşti.

Camera mea era şi ea decorată în acelaşi spirit eclectic proletar, având peste patul metalic o cuvertură din imitaţie de satin, roz cu volănaşe, în timp ce draperiile improvizate din acelaşi material fuseseră agăţate la nivelul pereţilor despărţitori, la doar două treimi din înălţimea ferestrei. Dar era foarte curat, nu aveam a mă plânge, iar baia din fericire fusese renovată. În ciuda mutilării evidente, casa aceea avea încă atâta personalitate între zidurile ei groase, atâta risipă de spaţiu sub tavanele ei înalte, atâtea şoapte ascunse în lemnul vechi al podelelor, de parcă amintirea traiului vesel şi fără griji din alte vremuri încă ar mai fi plutit în aer, ca un văl misterios, imposibil de alungat. Acea atmosferă de dulce nepăsare, devenită practic una cu casa, era de-a dreptul molipsitoare, şi nici măcar pădurea de bibelouri hidoase nu reuşea să o altereze. Stând acolo, nu aş fi visat decât să îmi petrec zilele sorbindu-mi cafeaua încet pe balcon, dimineaţa, în contemplarea agitaţiei matinale a străzii, sau zăcând pe canapea înăuntru, la răcoare, în după amiezile toride, cu un rom cubanez şi o carte bună, pe fundalul unei muzici hârşâite de pe un disc de vinilin, ca pe vremuri. În acea casă, timpul părea să se oprit în loc, odată cu privilegiile şi huzurul celor care o stăpâniseră, în vremurile ei de glorie.

Gazdele mele erau un cuplu tânăr, cu doi copii, care locuiau acolo cu părinţii. El era încruntat, foarte expeditiv, şi îmi dădea senzaţia că mă evită. Ea era ceva mai amabilă, dar ca şi el, avea aerul umbrit de o greutate misterioasă. Ori de câte ori încercam să mă uit în ochii lor, îşi fereau privirile, ca şi când s-ar fi simţit vinovaţi de ceva. Cunoşteam bine acel tip de expresie, acea privire piezişă, niciodată curată, niciodată deschisă. Mă gândeam că nu putea fi vorba decât de o familie de apropiaţi ai regimului, dacă nu chiar de nomenclaturişti. Faptul că stăteau în casa aceea, că aveau voie să găzduiască turişti străini veniţi pe cont propriu, de la care să încaseze valută, şi pe deasupra aveau un computer cu acces la internet, îmi ridica multe semne de întrebare. Aveam îndoieli că oricine în Cuba putea beneficia de astfel de drepturi. De multe ori m-am suspectat de prejudecăţi, spunându-mi că explicaţia putea fi şi alta, că puteau fi apăsaţi de alte motive, ca de pildă faptul că aveau pe cineva bolnav în familie. Dar de câte ori întâlneam privirea aceea întunecată, nu ştiu de ce, nu-mi venea în minte decât la un singur lucru: activişti de partid, colaboratori ai regimului.

Singura fiinţă luminoasă din casa aceea era bunica, o cubaneză corpolentă cu părul înfăşurat într-un turban colorat, care îmi pregătea micul dejun. Cred că numai datorită ei spiritul casei era încă viu. Pentru ceilalţi, casa era o sursă de venit şi nimic mai mult. Departe de a fi needucaţi, păreau mai degrabă să facă parte din tagma celor care urau astfel de case şi tot ce simbolizau ele, ca şi pe cei care le-au făcut, ba chiar şi pe străinii veniţi din corupta lume occidentală ca să locuiască în ele, în vacanţe.

Aproape fiecare colţişor, fiecare străduţă şi fiecare piaţetă din Havana îmi oferea un tablou seducător şi dezolant totodată. Casele vechi, cum era şi cea în care stăteam eu, erau ca nişte femei odinioară frumoase şi mândre, acum sărăcite şi îmbătrânite, care suspinau după anii tinereţii. Peste coloanele lor graţioase tronau sfori pline de rufe, ornamentele somptuoase erau peticite, iar culorile nebune ale faţadelor fuseseră estompate de vreme. De fiecare dată când erau scăldate în vreo rază de soare, farmecul lor dădea semne că reînvie, ca pentru a dovedi că mai aveau destulă bunătate în ele încât să rămână prietenoase şi plăcute privirii. Era ca o mângâiere pe chipul asprit al unor bunicuţe care au văzut şi au îndurat multe, şi au crescut mulţi copii sub acoperişul lor.  

În afară de fabuloasele automobile de colecţie, pe străzi mai puteau fi văzute umilele Lada ruseşti, precum şi tuk-tuk-uri. Maşinile de producţie mai recentă, occidentală, erau puţine. Din acest motiv, impresia generală era, aproape şocant de mult, cea a unui film din anii ´50, sau mai bine zis a unei bucle temporale care absorbea vizitatorii într-o epocă demult apusă.

Din cauza permanentei impresii de întoarcere în timp, atmosfera Havanei mi s-a părut cufundată într-o nostalgie copleşitoare. În catedrala principală a oraşului, parcă mai persista încă neliniştea misionarilor care simţeau acolo ca la capătul lumii şi se întrebau dacă aveau să mai revadă ţărmurile Europei vreodată. Pe Paseo del Prado, una din principalele artere de promenadă, artiştii aşteptau în zadar să fie descoperiţi de vreun Mecena străin, care să-i răpească într-o lume mai bună. Iar sub soarele care apunea cu reflexe de foc printre norii fumurii, Malecon, promenada lungă de la malul mării unde ieşeau localnicii seara, avea un aer trist şi pustiit, cu case căzute în paragină şi lipsit de orice terase ori localuri. Numai câte un sunet răzleţ de chitară, de la vreun grup de tineri aşezaţi pe dig sau pe câte o bordură, mai tulbura zgomotul valurilor, ca un cântec de lebădă înaintea căderii în noapte. Până şi cluburile de salsa, o adevărată instituţie în Cuba, loc de predilecţie al petrecerilor, dansului şi bunei dispoziţii, mi s-au părut încărcate de nostalgie…

Havana nu mai ştia să se bucure altfel decât întoarsă mereu spre trecut.