Foto: latrecut.ro

Când mă gândesc la vremea copilăriei, am din ce în ce mai mult sentimentul că văd un film dintr-o viaţă anterioară, de pe o altă planetă, dintr-un timp îndepărtat, dacă nu chiar imaginar. Atât de puţin seamănă cu viaţa copiilor de acum, încât de multe ori mă tem că, dacă m-aş apuca să povestesc despre ea, aş stârni chiar reacţii de neîncredere, sau de protest. Cel mai probabil, cei foarte tineri m-ar privi ca pe un soi de relicvă care debitează poveşti ciudate şi triste din vremuri imemoriale.

Eu fac parte dintr-o generaţie care a văzut enorm de multe într-un timp foarte scurt. Noi am trăit comunismul până la o vârstă la care eram suficient de mari ca să înţelegem răul pe care îl producea, dar îndeajuns de tineri ca să nu ne poată altera ireversibil. Am trăit apoi tranziţia, capitalismul sălbatic, epoca marilor lovituri… prea tineri ca să ne lăsăm corupţi de mirajul parvenirii, dar destul de maturi ca să pricepem ce ni se întâmplă. Am trecut de la dictatură la democraţie, de la cravata de pionieri la blugi şi adidaşi, de la magazinele ieftine dar goale la cele pline dar scumpe, de la paradele de 23 August la mitingurile din Piaţa Universităţii, de la Pactul de la Varşovia la NATO şi UE, de la uniformitate la contraste…

În vâltoarea atâtor schimbări, amintirile pe care le păstram din vremea copilăriei au început să îmi pară din ce în ce mai şterse şi îndepărtate, dar asta nu din cauza timpului care trecuse, ci a contrastului din ce în ce mai mare pe care îl făceau cu prezentul. Cumva, le-am îngropat în mintea mea. Le-am ascuns ca pe nişte haine vechi şi atât de demodate încât simţeam că m-ar înstrăina de oricine, dacă m-aş înveşmânta cu ele. Pentru o vreme, aş fi vrut chiar să uit de ele. Dar timpul a trecut şi cred că pot deschide cufărul ca să le privesc cu ochii limpezi, fără păreri de rău şi fără nostalgii ascunse. Ori, poate, ca să mai dau o şansă copilului de atunci să-mi vorbească…

Nu ţin minte să fi avut ambiţii prea mari când eram copil, dar probabil că ambiţiile se nasc şi ele în funcţie de posibilităţile de comparaţie. Comunismul ne egalizase destul de mult pe toţi. Multe lucruri nu se mai găseau aproape deloc, deci nimeni nu putea să le aibă. Altele nu existau, pur şi simplu, în România, deci nimeni nu visa măcar la ele. Auzisem, de pildă, că în Vest îngheţatele pot fi imense, cu arome din toate fructele pământului şi frişcă deasupra. Dar nu văzusem în viaţa mea aşa o îngheţată, aşa că pentru mine era doar un zvon îndepărat. Ceva de domeniul fantasticului. La fel ca şi trenuleţele sofisticate pe care le văzusem în unele filme şi care, cu tot cu dealuri şi cu tuneluri, ar fi putut ocupa chiar şi jumătate dintr-o cameră. Nu, dorinţele mele erau mult mai pământene. Cred că învăţasem de foarte timpuriu sensul cuvintelor: „nu se poate” şi „nu se găseşte”. Ofera era săracă şi standardizată, aşa că era uşor să te orientezi: tradiţionala Eugenia, nemuritorii pufuleţi, ciocolata Piticot, tuburile de Mentosan, insipizii biscuiţi Chindia, minusculele bomboane colorate Cip, îngheţata Polar care arăta exact ca un pachet cu unt, praful de oranjadă la plic, apoi jocurile „Marocco”, „Bunul gospodar” sau „Nu te supăra, frate”, pistoalele de plastic, revistele pentru copii „Cutezătorii” şi „Şoimii Patriei”…Ajungeai repede să le cunoşti pe toate, dar nu râvneai prea mult la ele. Poate pentru că se găseau oriunde, neexercitând prea mult tentaţia fructului interzis. Dar poate şi pentru că, în majoritatea cazurilor, erau ambalate prost, servite în dispreţ, nu aveau cine ştie ce calitate sau gust, iar în mentalul colectiv, al maselor întregi care se înghesuiau odată pe an la târgul internaţional de lângă Casa Scânteii doar ca să caşte gura la salamul de Sibiu sau la hainele şi pantofii de export expuse prin vitrine, se insinuase deja concepţia potrivit căreia tot ce se producea mai bun se dădea la export, iar la noi nu ajungea decât ceea ce nimeni în străinătate n-ar fi cumpărat.

Cele câteva lucruri la care râvneam în mod constant nu-mi erau complet necunoscute, dar erau greu de procurat. Băutura cea mai râvnită era Pepsi (Coca-Cola nu exista, sau cel puţin nu o văzuse aproape nimeni cum arată). Pepsi era simbolul prosperităţii occidentale, răsfăţul suprem. Aveam un prieten al cărui tată lucra în domeniul hotelier şi avea acces la tot felul de bunătăţi. El nu era un copil foarte sociabil, ci mai degrabă timid, dar ştiu că la ziua lui toţi copiii se înghesuiau să fie invitaţi. Se aduceau navete întregi de Pepsi şi beam cu toţii până simţeam că ne explodează burticile de atâta gaz.

Odată, eram la mare cu tata şi mâncam la restaurant. La un moment dat, un chelner a apărut ducând pe tavă o sticlă de Pepsi şi un pahar. Ştiu că toată suflarea restaurantului a amuţit, privind cu invidie la fericitul spre care se îndrepta acea sticlă de Pepsi. Era un băieţel de vreo zece ani, pe care părinţii doriseră să îl răsfeţe. Toţi am privit cu jind cum sorbea din pahar. Eu am zis: „tati, vreau şi eu Pepsi” (la fel au făcut probabil toţi copiii aflaţi în restaurant în momentul acela). Pepsi era o raritate în ochii mei de copil (nu văzusem de cumpărat niciodată). „Nu se poate, tati”, mi s-a răspuns. „De ce?” am vrut să ştiu, şi am insistat. „Uite că se găseşte. Uite că au aici, la restaurant”. „Da, dar nu se poate, că e prea scump”.

Când mergeam cu părinţii în concediu, nu mă mai săturam să privesc vitrinele din shop-uri. Faţă de magazinele noastre goale şi neatrăgătoare, shop-urile, care existau numai la hoteluri şi numai pentru străinii cu valută, erau un fel de Ţara Minunilor, plină de tentaţii dar complet inaccesibilă. Cel mai mult mă atrăgeau cutiile de bere şi de suc, de import, toate colorate frumos, pline de imagini fascinante cu jumătăţi de portocală, căpşuni sau cireşe, sau de litere şi embleme elegante, sclipitoare. Îmi imaginam ce gust bun trebuie să aibă – faţă de tristul Cico, răcoritoarea noastră naţională – şi râvneam să pun mâna măcar pe una din ele. Doar pe cutie, la conţinut nici nu visam. Într-un an, la mare, am reuşit să adun o adevărată colecţie: mă deprinsesem să fiu cu ochii pe copiii străini din holul hotelului şi, deîndată ce ei terminau de băut, luam repede cutiile de suc de pe mese, înainte să le strângă barmanul sau femeia de serviciu. Apoi fugeam în cameră şi le spălam, le lustruiam şi stăteam ore în şir să le admir, înşirându-le în fel şi chip, după culori şi mărimi.

Bomboanele supreme erau bomboanele cubaneze. Arătau toate la fel, învelite în celofan, numai culorile erau diferite. Verde cu gust de mentă, galben cu gust de lămâie…Marea inovaţie era că nu se lipeau. Adică se putea dezlipi celofanul de pe ele fără probleme. Bomboanele celelalte, româneşti, erau cleioase şi ţi se serveau „vărsate”, în pungi de hârtie proastă, de care se lipeau imediat şi iremediabil. La fel şi caramelele. Ţin minte că le băgam în gură cu tot cu hârtie şi, după ce se topeau de tot, scuipam hârtia.

Reclame nu prea existau, dar în ochii mei erau ceva foarte atrăgător. Odată, tot la mare, văzusem o reclamă luminoasă mai deosebită, deasupra unui hotel. Nu mai ştiu ce zicea, dar era foarte mare şi plină de luminiţe colorate. O adevărată constelaţie de steluţe mai mici şi mai mari, care sclipeau pe rând, în ritmuri diferite, şi de la care nu-mi mai puteam lua ochii. În jur, era aproape beznă, pentru că era vremea când se făcea economie la curent şi abia pâlpîa pe alei câte un felinar chior. Nu ştiu cum scăpase acolo reclama respectivă, dar era ceva de-a dreptul magic. Nicăieri nu mai văzusem atâtea luminiţe aprinse la un loc, noaptea. Toată săptămâna cât am stat atunci la mare, l-am târât literalmente pe tata, seară de seară, până la hotelul respectiv, ca să casc gura la beculeţele din reclamă.

Tricourile cu înscrisuri publicitare sau imagini de tot felul aveau mare trecere. Erau tot un simbol al Vestului, ceva greu de procurat. Ce se găsea la noi în magazine nu suporta comparaţia. Odată, am primit şi eu un astfel de tricou, de la nişte prieteni ai părinţilor mei, care fuseseră în Grecia. Îl ţin minte şi acum: avea imprimate pe el, în culori foarte vii, mai multe personaje din desenele animate. Îl purtam cu grijă, numai la ocazii speciale, şi am continuat să îl port chiar şi după ce nu mă mai încăpea decât cu forţa. Mai aveam unul, primit din Austria, cu o căsuţă ca-n poveşti desenată pe el. Atât de mult le-am iubit pe amândouă şi atât de mult au însemnat pentru mine, încât nu m-am îndurat să le dau nici până la vârste ruşinos de mari. Am vrut să le păstrez ca amintire.

Cam la fel se întâmpla şi cu jucăriile. Prin magazine se găseau ursuleţi, maşinuţe, păpuşi, tot felul…dar, în marea lor majoritate, îmi păreau – nu ştiu de ce – terne, sărăcăcioase, lipsite de farmec. Am primit, odată, tot din Austria, un glob de plastic umplut pe jumătate cu o apă verde, peste care pluteau nişte nuferi de plastic şi o răţuşcă galbenă, simpatică. Eram în stare să mă holbez ore întregi la el, răsucindu-l în fel şi chip pentru a admira felul în care răţuşca reuşea de fiecare dată să nu se încurce în nuferi şi să continue să plutească. Am mai avut şi un măr de plastic, de un roşu intens, cu nişte ochi mari care se roteau în toate direcţiile când trăgeai de o aţă – de fapt, o cutie muzicală, a cărei melodie am ascultat-o, probabil, de mii şi mii de ori, şi pe care mi-o mai amintesc şi astăzi. Jucăriile acelea aveau ceva deosebit pentru mine. Veneau din lumea liberă. Nu că faptul în sine ar fi avut un impact special asupra conştiinţei mele, la vârsta respectivă. Pur şi simplu, ţineam la ele mai mult decât la celelalte pentru că erau frumoase, mult mai frumoase, şi emanau veselie. Aceasta era impresia mea de copil. Jucăriile româneşti emanau tristeţe. Erau făcute de mâini triste, de mântuială, fără bucurie. Erau făcute exact cum se făceau şi nasturii, şi cravatele de pionier, şi creioanele, şi gumele de şters care se fărâmiţau, şi stilourile care curgeau. Fără dragoste, fără umor, fără căldură. În ochii mei, erau ca nişte copii trişti şi orfani, de a căror tristeţe nu vroiam să mă molipsesc. Cele străine, în schimb, erau parcă făcute să atragă şi acţionau ca un magnet de voie bună. Cu ele în braţe, mă visam şi eu asemeni acelor copiii nemţi, blonzi şi fericiţi, pe care îi întâlneam prin hoteluri, la mare.

Odată, mama s-a amuzat să-mi confecţioneze nişte figurine din şerveţele. Le-a desenat ochi, păr, nas şi gură. De una din ele m-am ataşat atât de mult, încât o strângeam în braţe şi o pupam tot timpul pe obraji. Nu ştiu de ce, mi se părea că seamănă chiar cu mama. De la atâta mozoleală, hârtia s-a umezit şi apoi s-a rupt. Nu ştiu după câte jucării stricate sau pierdute am plâns în copilăria mea, mai mult decât după aceea. Cred că, în ochii mei de atunci, materialele scumpe sau ideile deosebite contau mai puţin, faţă de acel ceva nevăzut, ca un secret, în funcţie de care jucăria putea să devină mai frumoasă ori, dimpotrivă, să se urâţească.

Desenele animate erau şi ele un lux. Prin anii `80, la televizor nu mai puteai să vezi nimic, decât o oră sau două de osanale ridicate Tovarăşului şi Tovarăşei. Singurele programe cât de cât drăguţe erau sâmbăta. În restul săptămânii erau program numai seara, dar sâmbăta era şi după amiaza. Sâmbăta era zi de lucru şi zi de şcoală. Singurul program de desene animate de la televizor era sâmbăta după prânz, şi ajunsese, cred, să nu dureze mai mult de zece minute. Îmi amintesc, pentru că mergeam la şcoală după-amiaza – în schimbul doi, cum ar veni – şi exact sâmbăta când erau desenele eu trebuia să fug la ore. Mi-era frică să chiulesc sau să întârzii şi mă stresam îngrozitor din cauza asta, dar nici de desenele animate nu mă înduram. Îmi puneam uniforma, îmi făceam ghozdanul, mă încălţam, apoi stăteam pe un colţ de canapea ca pe arcuri, ca să văd desenele, cu ochii tot timpul pe ceas, după care ţâşneam ca din puşcă şi goneam până la şcoală, ca să nu întârzii prea mult.

Învăţam în clase de treizeci şi ceva, patruzeci de elevi. În fiecare dimineaţă, trebuia să ne ridicăm în picioare şi să cântăm imnul. Era un imn interminabil, cu versuri stupide, pompoase, dintre care pe multe nici nu le înţelegeam. Cântam mecanic, imitând sunetele, reproducând orbeşte limbajul de lemn. Deasupra tablei negre trona în mod obligatoriu portretul Tovarăşului – cu un cap mult mai mare decât gâtul şi cu nodul strâmb la cravată – flancat de steagul roşu, cu secera şi ciocanul, respectiv de tricolorul românesc, cu nelipsita şi complicata lui stemă. Cam acelaşi lucru era şi pe prima pagină a manualelor, numai că acolo nu mai avea nicio scăpare în faţa pixurilor şi stilourilor noastre. Cine avea bani, îşi cumpăra manuale, cine nu, primea de la şcoală şi la sfârşitul anului le dădea mai departe. Multe din manualele date de la şcoală erau aproape ferfeniţă, mâzgălite peste tot, dar oricum ar fi fost, portretul Tovarăşului rar scăpa neatins.

Ìnvăţătoarei i se zicea şi ei „tovarăşa”. Acela era apelativul oficial. Când nu eram cuminţi, palmele după ceafă şi loviturile cu rigla peste degete erau ceva obişnuit, dar nimănui nu i-ar fi dat prin cap să protesteze sau să se considere victimă. Pentru mulţi,  era chiar o nimica toată: pentru cei mai recalcitranţi, faţă de bătaia pe care o primeau acasă; pentru ceilalţi, faţă de bătaia pe care o primeau în clasă, de la primii. Pe principiul uniformizării, elevii cu probleme de comportament erau distribuiţi echitabil în toate clasele şcolii şi nimeni nu s-ar fi gândit să le acorde un tratament special.

Stăteam câte doi în bancă, iar băncile erau murdare, scorojite şi albăstrite de cerneala cu care elevii mâzgăleau pe ele. Erau înguste şi incomode, şi abia îmi încăpea în ele ghiozdanul uriaş din vinilin pe care îl târam în fiecare zi după mine. În clasele de gimnaziu, aveam multe materii în fiecare zi, drept urmare aveam de cărat la şcoală un număr crescând de manuale şi caiete. Era un chin să le îndes pe toate la un loc şi, când îmi puneam ghiozdanul în spate, mă cocoşa. O dată sau de două ori pe săptămână mai trebuia să car şi o pungă cu treningul şi încălţările de sport. Nu aveam sală de sport şi, iarna, orele de sport le ţineam în clasă. Profesoara aducea o saltea mare şi o întindea pe jos, iar noi trebuia să ne rostogolim pe ea. În clasă era un praf infernal, pentru că în pauze copiii se fugăreau în toate direcţiile, iar salteaua era şi ea plină de praf. Singura soluţie pentru a face aerul mai respirabil era deschiderea geamurilor, care lăsau să intre frigul iernii în sălile de clasă şi aşa prost încălzite. Fie de la praf, fie de la frig, mă alegeam deseori cu tuse şi strănuturi. Oricum ar fi fost, însă, orele de sport erau preferatele tuturor.

Uneori, mai aveam în program colectare de hârtie sau de sticle şi borcane. Trebuia să le aducem la şcoală şi de obicei ajungeam cu palmele străpunse şi înroşite din cauza greutăţii. Nu am avut niciodată sentimentul că făceam asta de dragul protejării mediului, pentru că în concepţia comunistă natura era un adversar al omului sau, cel mult, un obiect de studiu. Era de dragul producţiei. Pentru a înţelege mai bine natura ca material didactic, ni se cerea să confecţionăm ierbare sau insectare. Dar ce puteam noi să găsim, în şantierele dintre blocuri, unde nu mai rămăsese pic de iarbă sau de copaci? Era şi aceasta o corvoadă, fiindcă în puţinul nostru timp liber trebuia să umblăm prin parcurile mari ca să mai prindem câte un fluture sau să mai punem la presat câte o frunzuliţă. Care n-aveau nicio vină.

Când eram mai măricei, a fost vorba să plecăm într-o excursie în ţara vecină şi prietenă, Bulgaria. Până la urmă, nu s-a mai făcut excursia, dar îmi amintesc emoţia care ne cuprinsese la gândul că plecăm. Bulgaria avea o reputaţie bună: cu toţii ne chinuiam să prindem programele lor de televizor, fiindcă erau mult mai bune ca ale noastre. Cei din vestul ţării erau mai norocoşi, prindeau la sârbi nişte programe de vis. Noi, la Bucureşti, ne uitam la televiziunea bulgară, cu purici. Dădeau desene animate în fiecare seară şi ne uitam fascinaţi, deşi erau dublate în bulgăreşte şi nu înţelegeam o boabă. Dar învăţasem câte ceva. Lecănoşdeţa…lecănoşdeţa…a fost cântecul de noapte bună pentru o generaţie întreagă.

Nu mai ştiu cine le aducea mamei şi bunicii reviste nemţeşti Burda. Atât de urâte erau hainele care se găseau în magazine, încât croitoria devenise un hobby cu mare trecere. Într-una din revistele acelea văzusem eu un pulover de copil, pe care era desenată Pantera Roz. Era imensă, iar coada i se întindea până la spatele puloverului. Nu-mi mai doream nimic altceva decât să am şi eu un pulover din acela cu Pantera Roz. Dar de unde? Pantera Roz fusese tricotată înăuntru, mi se explicase, noi (adică mama şi bunica) nu avem cum să facem aşa ceva, nu avem maşina din aceea de tricotat care să poată. Până la urmă, biata mama a copiat modelul din revistă şi, pe un pulover mare şi gros, din lână miţoasă, mi-a cusut cu acul şi aţa Pantera Roz, de la un cap la altul. O muncă titanică, migăloasă, care a durat destul de mult timp (şi acum mă crucesc ce răbdare îngerească a avut mama). Rezultatul a fost, după standardele din ziua azi, jalnic, pentru că se vedea că Pantera fususe cusută cu aţă peste ochiurile mari ale puloverului. E clar că nu avea cum să arate la fel de bine ca aceea din revistă. Dar pentru vremurile acelea, şi mai ales pentru copilul care eram, era foarte bine, aşa că am purtat puloverul cu multă mândrie. Toţi colegii se minunau de Pantera mea Roz. Nimeni din şcoală nu mai avea aşa ceva.

Mama şi bunicile tricotau frecvent, de asta nu duceam lipsă. Căciuli, fulare, jachete, pulovere, şosete…la noi, mai toate se confecţionau în casă. Cele din comerţ erau vai de capul lor, ale noastre erau întotdeauna mai frumoase. Pentru că erau făcute cu drag.

Cozile…da, interminabilele cozi la carne, apoi şi la lactate… Pe mine mă fereau părinţii şi bunicii, dar uneori n-aveam de ales. Dacă se dădea carne într-un loc, lapte în altul, raţia de zahăr şi ulei în altul…ce să faci? Toţi cei care nu erau la serviciu trebuiau să participe. Aşa că mă mai duceam şi eu să ţin rând. Era un coşmar, toată lumea se înghesuia, toţi erau plini de ură, mă striveau între ei. De multe ori, nu mă îndoiam că, dacă ar fi putut, m-ar fi călcat în picioare. Vânzătoarele erau, fără excepţie, arogante şi nesimţite. După ce oamenii aşteptau cu orele, ele mai şi dispăreau minute bune în spatele magazinului, cel mai probabil ca să pună ceva deoparte pentru cunoscuţi, sau să dea marfa „pe sub mână”.

Strategia pe care trebuia să o urmez, după ce avansam destul cu coada şi mă apropiam de momentul final, era să las rând şi să fug să îl anunţ pe bunicul sau pe cine mai era disponibil, ca să preia ştafeta. Cu cât erai mai în faţă la coadă, cu atât înghesuiala şi scandalul erau mai mari, şi devenea chiar periculos pentru un copil. Plus că mulţi se băgau în faţă fără jenă, mai-mai să se încaiere cu cei de la coadă. Îmi amintesc ce emoţii aveam în momentele acelea, fiindcă trebuia să fac bine calculul: dacă plecam prea devreme să aduc întăriri, riscam să fac drumul degeaba şi să trebuiască să mai stau tot eu la coadă o vreme; dacă plecam prea târziu, riscam să-mi treacă rândul, sau, dacă ajungeam când rândul era prea în faţă, să nu mă mai lase nimeni să intru. Mai era posibil, la modul cel mai obiectiv cu putinţă, şi să nu se mai poată ajunge deloc în faţă, din cauza înghesuielii. Alteori, aveam emoţii că nu-mi venea ştafeta şi mă trezeam cât pe aci să trebuiască să cumpăr eu, deşi nu ştiam prea bine ce şi cât, sau nu aveam bani la mine. Ori, şi mai rău, mă temeam să nu se termine marfa chiar înaintea mea, fiindcă asta ar fi fost culmea ghinionului, după atâtea ore de chin! Era obositor, cei bătrâni îşi aduceau scăunele ca să stea jos, iar eu îi priveam cu invidie.  Uneori, părinţii şi bunicii făceau mai multe cozi odată, chiar şi în locuri mai îndepărtate din cartier. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte, care se declanşa întotdeauna odată cu expresia magică „se dă…ceva”. În ultimii ani înainte de Revoluţie, până şi pentru „tacâmuri”, pentru gheare şi capete de pui, se stătea la coadă. Pentru mine, tacâmurile fuseseră întotdeauna ceva dezgustător, şi îmi venea să vomit numai când mă uitam la ele. Mama, dacă le folosea la ciorbă, le scotea întotdeauna discret după ce fierbeau, fără ca eu să văd. Eram deja destul de mare când am văzut prima dată o coadă la tacâmuri şi îmi amintesc că atunci mi-am spus: e începutul sfârşitului! Dacă oamenii au ajuns să stea la coadă pentru aşa ceva, înseamnă că s-a ajuns la limită. Mai rău de atât nu se poate.

Alimentele care se găseau de cumpărat fără stat la coadă erau puţine: conserve – la „Alimentara”, anumite legume şi fructe – la „Aprozar” (în funcţie de sezon), pâine şi făinoase – la „Pâine”…Câteodată, mai apăreau în peisaj şi unele străine. De pildă, la un moment dat, se puteau găsi nişte conserve cu compot de ananas, cred că vietnameze, nu mai ştiu exact. Se găseau şi compoturi bulgăreşti. Cel de vişine îmi plăcea la nebunie. La fel şi nectarul bulgăresc, de pere sau de piersici. Cred că într-o vreme se mai găseau şi nişte ciocolăţele mici, chinezeşti. În orice caz, mie mi-a dat cineva la un moment dat o ciocolată din aceea. Era probabil expirată, sau cine ştie ce avea, că am crezut că o să mor din cauza ei, am stat vreo două săptămâni în spital. Pe atunci nimeni nu-şi punea problema să se uite la data expirării. Nici nu ştiu dacă era marcată cum trebuie pe toate produsele.

Se mai dădeau, din când în când, banane şi portocale. Cam de două-trei ori pe an aveam parte de asemenea trufandale, de obicei iarna. Se formau cozi mari, evident. La acelea participam din tot sufletul, pentru că în mintea mea de copil bananele şi portocalele erau infinit mai valoroase decât carnea sau ouăle. Cred că la fel gândeau şi ceilalţi copii din bloc, pentru că mă întâlneam cu mulţi dintre ei la astfel de cozi. Unii erau obişnuiţi de-ai locului: părinţii erau la servici, bunicii bolnavi, aşa că la cozi stăteau numai ei. Creşteau singuri acasă, cu cheia de gât. Am stat şi eu cu cheia de gât de câteva ori. Pe vremea aceea, nu era considerat ceva ieşit din comun, în niciun caz trist sau înjositor. Unii aveau bunici pe acasă care să aibă grijă de ei, alţii nu. Sau nu tot timpul. Eu am fost printre cei norocoşi.

La un moment dat, o fetiţă de la noi din bloc a sunat să ne anunţe că se dau banane. De la noi, nu mai ştiu de ce, n-a putut să meargă nimeni. Mi se pare că eu mă procopsisem cu o răceală. Fetiţa s-a dus, a stat la coadă şi s-a întors după câteva ore, cu mama ei. A sunat din nou la uşă şi mi-a oferit şi mie o banană. Nu apucaseră prea multe, dar din puţinele pe care le apucaseră, mi-au dat şi mie una. Ştiu că atunci m-a cuprins o emoţie puternică, amestecată cu ruşine şi admiraţie. Mărturisesc că eu, în vecii vecilor, dacă aş fi stat atâtea ore în frig, iarna, la coadă, nu aş fi cedat nicio firmitură din trofeul meu cuiva, care în tot timpul ăsta stătuse acasă şi privise totul de la geam. Dar fetiţa aceea o făcuse, şi gestul ei m-am impresionat profund. Putea să se ducă direct acasă şi să se înfrupte din bananele acelea, dar n-a făcut-o. S-a gândit să îmi lase şi mie una.

Nu mai ştiu dacă atunci sau mai târziu ne-am împrietenit. Mie îmi dădea bunica din partea tatălui, din când în când, pe ascuns, câte cincizeci sau chiar o sută de lei. Era o sumă frumuşică, mai ales pentru un copil. Vecina mea nu avea atâtea posibilităţi, aşa că eu, de câte ori primeam bani, o invitam la cofetărie. Cofetăriile erau singurele locuri unde se mai puteau găsi dulciuri acceptabile, în principal prăjituri, iar unele erau chiar bune, mai ales dacă le nimereai proaspete. Puteai să găseşti eclere, savarine, amandine, chiar şi tort diplomat… Erau oricum mai interesante decât cele de casă, probabil pentru că aveau în ele mai mult unt sau ouă decât ar fi îndrăznit să pună gospodinele noastre econoame într-o prăjitură de-a lor. Îmi făcusem chiar un obicei din a merge la o cofetărie din apropiere, cu fetiţa de la mine din bloc. Ea era impresionată de gestul meu, dar eu nu simţeam vreo mândrie specială , pentru că îmi dădeam seama că nu era deloc greu pentru mine. Nici pe departe atât de greu pe cât mi-ar fi fost să fac ce făcuse ea pentru mine, în episodul cu bananele.

În anii când Ceauşescu se hotărâse să scape de toată datoria externă, o duceam greu. Îmi amintesc cât de dese erau întreruperile de curent. Nu am înţeles niciodată dacă urmau sau nu vreun plan anume, cert e că întotdeauna veneau când te aşteptai mai puţin. Lumânările erau nelipsite în casă, dar ştiu că la un moment dat ne-am emancipat şi am cumpărat nişte lămpi cu gaz, care făceau lumină mult mai multă decât lumânările. Trebuia să am grijă să-mi termin lecţiile până la căderea serii, pentru orice eventualitate. Uneori, nu mă supăram pe întreruperile de curent, pentru că aveau loc în tot cartierul şi toată lumea ştia de ele, aşa că la şcoală puteam fi iertaţi cu uşurinţă dacă spuneam că din cauza asta nu ne făcuserăm temele. Alteori, însă, sufeream crâncen, mai ales dacă, de pildă, se întrerupea curentul chiar în timpul multaşteptatelor desene animate. Odată, n-am uitat nici până azi, trebuie să fi fost într-o sâmbătă seara, se dădea la televizorul filmul american „Sunetul muzicii”. Era un eveniment, pentru că în ultima vreme rar se mai dădea câte un film drăguţ la televizor. Iar acela era un film nu drăguţ, ci de-a dreptul delicios, cu muzică, dans şi umor, o combinaţie irezistibilă pentru copilul care eram atunci (eram suficient de mare ca să nu mă mai uit doar la desene şi să-mi placă astfel de filme). În timpul cât a rulat filmul, cred că s-a oprit curentul cel puţin de zece ori, dacă nu mai des. Ba vreme de câteva secunde, ba pentru câte un sfert de oră. N-am mai înţeles nimic din acţiune, dar am plâns de ciudă. Filmul acela era pentru mine ca o jucărie frumoasă, pe care statul comunist mi-o călca în picioare cu cruzime. Atunci am simţit umilinţa, neputinţa, ura, deznădejdea pe care ţi le poate provoca un asemenea tratament. Începusem să mă rog, în sinea mea, în beznă: dă, Doamne, să vină curentul, dă, Doamne, să vină la loc curentul…

Cu biserica nu prea le aveam, treceam pe acolo numai de Paşti, ca să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Multă lume făcea aşa, mai puţin din credinţă cât dintr-un soi de reflex dobândit, rămăşiţă a obiceiurilor de la ţară. Stăteam şi atunci la câte o coadă interminabilă, pentru că toată lumea se ducea la spovedit şi împărtăşit în aceeaşi zi, în Vinerea Mare. Nu întâmplător, ci probabil pentru că tot atunci se trecea pe sub masă cu lumânarea în mână, iar cei care o făceau aveau dreptul să-şi pună în gând trei dorinţe (nu m-ar fi mirat ca cel puţin una să sune ceva de genul: să moară Ceauşeşcu, să pice comuniştii de la putere…). Nu mi-a spus nimeni prea multe despre biserică şi Dumnezeu, doar ce am auzit de la una din bunici. Nici nu ştiu când am început să mă rog, dar ştiu că a fost destul de devreme, încă din şcoala primară. Mă rugam aşa, de capul meu: să nu mă prindă cu tema nefăcută, să nu mă asculte la mate, să iau notă mare la lucrarea de control, să treacă timpul la şcoală cât mai repede şi acasă cât mai încet (da, ţin minte perfect că aceasta a fost o rugăminte constantă în anii aceia, şi exact aşa suna), să nu se ia curentul sau să vină la loc, să se repare antena colectivă ca să prindem iarăşi desenele de la bulgari, să nu se termine bananele… Acum, când stau să îmi aduc aminte, realizez că mă rugam, în cea mai mare parte a timpului, de frică. Nu mă rugam pozitiv, nu m-am rugat niciodată să primesc ceva. Mă rugam de frică…de frică să nu păţesc ceva sau de frică să nu pierd ceva, cam despre asta era vorba. Cred că, în vremurile acelea, nici nu te puteai ruga altfel. Să nu ajungi mai rău, asta conta, asta era lupta cea mare.

Apa caldă şi căldura deveniseră la rândul lor un capriciu. Al lor, nu al nostru. Apa caldă se dădea rar, nu se ştia niciodată exact când şi pentru cât timp. Nu dura prea mult, pentru că toată lumea se repezea să facă baie, presiunea scădea, apoi apa se răcea la loc. Alteori, nu era fierbinte de la bun început, ci doar un pic călduţă. Aşa că trebuia să încălzim apă pentru a ne spăla. Se mai întâmpla să se oprească şi gazele, altă belea, dar de obicei nu se opreau chiar toate odată. Mama punea pe aragaz câte o oală mare, plină cu apă, şi o lăsa acolo până ce apa dădea în clocot. Apoi o aducea în baie, împreună cu o oală mai mică, în care încropeam apa, şi care servea drept duş. Nu-mi era uşor, uneori mă mai opăream. Dar era bine că se făcea abur în baie şi părea mai cald.

La fel era şi cu încălzirea în apartamente, pe timp de iarnă: ba venea, ba se oprea, nu se ştia niciodată de ce sau pentru cât timp. Îmi amintesc şi acum nopţile cumplit de friguroase, cu viscol afară, când îngheţam de frig în casă, iar mama îmi punea două sau chiar trei pături peste plapuma groasă, şi tot tremuram. Aveam o constituţie firavă şi suportam cu greu frigul, aşa că dormeam cu mai multe perechi de şosete în picioare şi cu câte o jachetă mai lungă peste pijama. Era un chin seara, la culcare, după ce mă dezbrăcam şi până mă echipam la loc pentru dormit. Clănţăneam din dinţi multă vreme, sub plapumă şi cele trei rânduri de pături, până ce mă mai încălzeam. Ferestrele prost izolate nu împiedicau vântul tăios să şuiere pe margini, chiar dacă mama şi bunica puneau pe sub geamuri nişte şerpi lungi din cârpe, umpluţi cu câlţi şi lână. Seara, la culcare, aveam o senzaţie aproape dureroasă de frig. De câteva ori, ţin minte că m-a bufnit şi plânsul. Era senzaţia aceea de neputinţă, de disperare… Ani buni de-a rândul, mi-am făcut un obicei din a înveli jucăriile şi chiar unele bibelouri din casă, înainte să mă culc. Luam căciuli, fulare, baticuri, cârpe de prin casă şi înveleam cu ele tot ce reprezenta fiinţă, fie din celuloid sau din ceramică sau din altceva. Mai ales de zânele delicate din porţelan şi de căţeluşii de pluş îmi era milă şi nu puteam să adorm până nu-i ştiam la adăpost. Să nu le fie frig…

Erau ierni grele în anii aceia, iar ieşitul afară era şi el uneori o aventură, mai ales pentru un copil. Trebuia să faci rost de încălţări bune, de haine călduroase. Ţin minte că am avut la un moment dat o canadiană de puf, de provenienţă chinezească, care ţinea într-adevăr foarte cald, dar era umflată ca o minge. Mi-era un pic ruşine cu ea, să nu râdă ceilalţi copii de mine, fiindcă era de-a dreptul caraghioasă. De fapt, îmi era mare, dar asta nu mai conta. Era bună pe viscol, când trebuia să merg douăzeci de minute pe jos până la şcoală. La fel era şi căciula rusească din blană de iepure, albă, pe care o detestam de altfel, dar pe care ai mei mă obligau să o port, mai ales când vremea era aspră. Totuşi, când ninsorile erau abundente, se mai putea întâmpla şi să se suspende şcoala. Uneori, chiar şi pentru mai multe zile în şir. Atunci eram cu toţii recunoscători iernii.

Vara era altă viaţă. Erau zilele lungi, era cald afară, mai venea şi vacanţa. În cartierul nostru de blocuri cenuşii, croite parcă la indigo, nu aveam loc de joacă pentru copii, iar parcul cel mai apropiat era totuşi destul de departe ca să ne ducem singuri. Cu toţii ne jucam, practic, printre blocuri. Nici nu treceam pe acasă, decât ca să mâncăm, şi asta după lungi insistenţe. Nimeni nu-şi punea problema că ni se poate întâmpla ceva, lăsaţi de capul nostru câte o zi întreagă. Nici noi, şi asta era cel mai important. Eram pe cont propriu de la vârste fragede, ne duceam singuri la şcoală, la piaţă, la dentist, dar şi într-o grămadă de locuri unde ni se interzicea să mergem.

Şantierele din jur, câinii vagabonzi, buruienile şi obiectele abandonate pe terenurile virane, toate se puteau transforma oricând în locuri de joacă şi jucării. Când vroiam să ieşim la joacă cu alţi copii, ne duceam pur şi simplu, sunam la ei la uşă şi îi chemam. Când unul era chemat înapoi acasă, era destul ca unul din părinţi să iasă la geam şi să îl strige. Atunci noi, ceilalţi, ne uneam într-un cor de milogi şi începeam să miorlăim sub geamul respectivului: „mama lu’ cutareee…”, „mama lu’cutare…”, iar după ce mama lu’ cutare ieşea la geam, o imploram să-l mai lase pe cutare un pic pe-afară, cu noi. De multe ori, ne apuca şi noaptea şi nu ne dădeam plecaţi. Erau la modă elefănţeii cu apă, elasticul, şotronul, ţevile cu cornete, exerciţiile de gimnastică la bara de bătut covoare, ţară-ţară-vrem ostaşi, flori-filme-fete-sau-băieţi, raţele şi vânătorii, hoţii şi vardiştii, câte şi mai câte. Jocuri de societate, toate. Iarna erau înlocuite cu săpatul cazematelor în zăpadă, dar mai ales cu derdeluşurile şi mini-patinoarele improvizate. Dacă stau să mă gândesc mai bine, e incredibil cât de mult timp petreceam afară, pe vremea aceea. Mai ales faţă de copiii de acum. În peisajul acela sordid, mizerabil de multe ori, sărăcit, sufocat de minciună şi răutate, noi petreceam zile întregi afară, alergând şi râzând. Ca un adevărat miracol. Cred că noi am fost, mai mult decât oricine, aceia care au făcut iadul mai suportabil.

În 1986, a avut loc explozia centralei nucleare de la Cernobâl, în ţara vecină Ucraina. Pe moment, nu am ştiut nimic. Noi, copiii, am alergat pe afară fără grijă, ca de obicei. Totuşi, ai mei au avut norocul să afle destul de repede. Telefonul fără fir funcţiona fără greş. Oficial, la radio şi la televizor, nu s-a spus nimic în primele 2-3 zile. După aceea, multă lume se temea să mai iasă din casă, dar n-aveau de ales, pentru că nicio activitate nu se suspendase. Trebuia să se meargă în continuare la şcoală, respectiv la muncă. Ai mei mă puneau să înghiţit pastile cu iod şi ţineau minute în şir sub robinet legumele şi fructele, pentru a le spăla. Din toată agitaţia lor, am înţeles că se întâmplase ceva foarte grav, şi că pericolul venea din aer, din apă şi din mâncare. Cu alte cuvinte, cam de peste tot. Mai târziu, au început zvourile. Se vorbea despre oameni care au murit din cauze misterioase, despre boli nemaivăzute, despre mutaţii genetice. Se spunea chiar că accidentul fusese cauzat de neglijenţa unui individ, care venise beat la slujbă în ziua aceea. Sau de un „pilos” paraşutat acolo pe linie de partid, care habar n-avea de energia nucleară. Nu era greu să dai crezare unor astfel de scenarii. Oricum, zvonurile şi temerile s-au stins destul de repede. La fel şi precauţiile alimentare. Foarte curând, în lipsa oricăror ştiri alarmante, am revenit la stilul de viaţă de dinainte, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ai mei au avut grijă să nu-mi lipsească prea multe, dar de la un punct în colo am început şi eu să-mi dau seama cât de grea era viaţa lor. În plus, vedeam clar cum o duceau alţi copii, mai puţin norocoşi ca mine. Eu îmi mai permiteam extravaganţa unor prăjituri la cofetărie, ei nici n-ar fi visat. Erau slabi, galbeni la faţă, încercănaţi, cu privirile triste. Seara mâncau câte un iaurt cu biscuiţi, iar dimineaţa o felie de pâine cu unt. Unii n-aveau mamă, alţii nu aveau tată. Nimeni nu le pregătea dulciuri şi nici n-aveau bani să-şi cumpere. Ìnvăţaseră să-şi încălzească singuri mâncarea. Doi dintre ei veniseră într-o zi la şcoală cu nişte bucăţi din ceva maro, lipicios şi translucid. Zahăr ars, mi-au spus, şi mi-au dat şi mie. Îl făceau ei acasă, în tigaie. Era bun, fiindcă se lipea mai puţin ca bomboanele cu lapte în pungile de hârtie.

În fiecare primăvară, când se topea brusc zăpada sau când ploua prea mult, străzile erau inundate (problemă cronică a oraşului, indiferent de regim…). Apa urca până la nivelul trotuarelor sau chiar mai mult, şi trebuia să port cizme de cauciuc ca să merg prin băltoace, fiindcă altă cale de a ajunge la şcoală nu era. Dacă era prea frig afară, trebuia să-mi trag cizmele peste încălţări. Nu o singură dată le-am pierdut pe drum. Mai ales că unele bălţi, adevărate iazuri de culoare cafenie, se transformau rapid în locuri de joacă. Făceam corăbioare din ziare şi ne închipuiam că suntem piraţi sau exploratori, navigând pe mări nesfârşite. Comorile pe care le găseam erau cutii de conserve goale, câte o creangă mai mare sau…câte o cizmuliţă dezlipită şi abandonată.

Să ai bicicletă era un privilegiu rar, iar cei care aveau cu greu se mai dezlipeau de ea. Dar se găseau soluţii şi pentru cei care nu aveau. De pildă, se improvizau remorci din tot soiul de cutii sau lăzi, prinse cu sârmă. De obicei, nu prea funcţionau, dar toată distracţia era să le confecţionăm. Cu bicicleta, libertatea de mişcare era desigur mult mai mare. La un moment dat, însă, am auzit la şcoală că unul din copii murise, accidentat de o maşină pe când traversa cu bicicleta înspre parc. Ne-am speriat cu toţii şi pentru o vreme n-am mai avut curajul să traversăm pe acolo. La şcoală, ne-au programat tuturor ore intensive de educaţie rutieră – totul într-un limbaj atât de sec şi pretenţios, încât n-am reţinut mai nimic, decât că trebuie să căscăm bine ochii la maşini.

Explorarea unor teritorii străine devenise aventura de căpetenie, mai ales când în cartier începuseră schimbări profunde. Pe vremuri, fusese un cartier de case şi grădini, dar în scurt timp devenise un cartier de blocuri. Mai rămăsese o singură zonă de case cu curte, care urmau să fie demolate. Unele din ele fuseseră deja evacuate. Pentru noi, faptul de a pătrunde într-una din acele case era ceva cel puţin la fel de palpitant ca aventurile lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, mai ales că în jurul lor se născuseră tot felul de legende: cum că înăuntru ar fi fantome, vârcolaci, obiecte care se mişcă, cufere misterioase etc. Cine avea curajul să intre, era pe dată socotit un erou, şi de obicei se întorcea cu poveşti care-ţi tăiau răsuflarea, fie şi numai dacă era vorba de podul plin de şobolani, pe care a reuşit să-l străbată fără să fie muşcat. De şobolani era plin, de asta îmi amintesc bine, probabil că şantierele din jur le scormoniseră cuiburile. Ìi puteai vedea destul de des, traversând trotuarele, mişunând între zona caselor şi cea a blocurilor. Din cauza lor şi a mizeriei pe care nu o mai strângea nimeni, multe din case, altădată frumoase, păreau sinistre când te apropiai de ele. La un moment dat, mă împrietenisem cu nişte copii care încă mai stăteau într-una din casele acelea, aşa că am avut ocazia să intru într-una cât timp era încă locuită. Se vedea că fusese o casă boierească la vremea ei, dar devenise intredibil de tristă şi de respingătoare, de parcă ar fi ştiut că urma să fie dărâmată. Familiei respective i s-a dat apoi un apartament cu trei cămăruţe într-unul din blocurile noi care s-au construit chiar în zona respectivă. Aveau doi câini şi nu mai aveau unde să-i ţină, aşa că i-au abandonat pe stradă, ca şi majoritatea celor aflaţi în aceeaşi situaţie.

Şi eu, şi amica mea din bloc, căpătasem o pasiune deosebită pentru câinii fără stăpân. Slavă Domnului, numai de ei nu duceam lipsă în cartier. Se înmulţeau rapid, aşa că mai tot timpul era pe undeva cel puţin o căţea cu pui. Nouă puii ne erau cei mai dragi, simţeam faţă de ei o solidaritate nebună. Şterpeleam mâncare de acasă, ne goleam puşculiţa pentru nişte conserve, făceam tot ce puteam ca să-i hrănim. Şi, bineînţeles, ne jucam cu ei cât era ziua de lungă. De unii ne ataşam atât de mult, încât îi aduceam pe furiş acasă, cu gândul să-i ţinem pe balcon. Scheunau şi lătrau toată noaptea, iar bietele noastre mame, nevinovate, trebuiau să suporte tot concertul, după care să şi cureţe toată mizeria pe care o făceau. Când ne trezeam, nu-i mai găseam şi ni se explica foarte calm că venise mama lor după ei. Iar noi o luam de la capăt… Într-o bună zi, însă, pe mine m-a atacat un câine vagabond şi m-a muşcat. De atunci, pentru o perioadă destul de lungă, m-am ferit de câini şi mi-a fost frică de ei.

Pe dinăuntru, eram cu toţii nişte copii frumoşi, dar pe dinafară, cred că eram mai degrabă urâţi. Dacă am putea să-i vedem acum pe cei care eram atunci, probabil că ni s-ar strânge inima. Din poze ne privesc nişte copii palizi, cu ochi miraţi şi prea maturi pentru vârsta lor, îmbrăcaţi în haine proaste, eventual în sordidele uniforme de şoimi ai patriei sau de pionieri. Cât de complicate erau uniformele acelea! Chiar şi pentru cei mai mici, pentru şoimii patriei. Chiar şi ei aveau cravată, insigne, şapcă sau pălărioară pe cap… Pentru pionieri, exista o adevărată colecţie de accesorii: trese pe epoleţi (n-am înţeles niciodată la ce foloseau, în afara faptului de a te îmbia să te faci securist), cravată trasă printr-un inel de plastic (pe care îl pierdeam mai tot timpul), matricolă cusută pe mânecă (o priveam ca pe echivalentul numărului care i se atribuie unui deţinut), curea cu stemă, beretă cu stemă (pe aceea n-o purta nimeni, dar teoretic făcea parte din costum), plus şnururi. Şnururile erau: roşu pentru comandant de grupă, galben pentru comandant de detaşament, albastru pentru comandant de unitate. Mai era însă unul şi mie acela mi se părea cel mai interesant: şnurul bleu-argintiu, al locţiitorului de comandant de unitate. Grupa însemna, de obicei, un rând de bănci, detaşamentul – clasa, iar unitatea – şcoala. Militărie în toată regula. Se făceau alegeri democratice, dar numai pentru grupă şi detaşament. Nimeni nu ştia exact cum se ajunge comandant de unitate. Eu am fost comandant de grupă şi ţin minte că a fost concurenţă. De obicei, era simplu, pentru că se alegeau elevii în funcţie de note. Iar asta era o pornire naturală a noastră, pe care nu-mi amintesc să ne-o fi sugerat cineva. Nici nu ne-ar fi dat prin cap să alegem pe cineva cu rezultate mai slabe, doar pentru că era mai „popular”. Şcoala ne făcuse foarte conformişti. În capul nostru, cei mai buni erau cei cu notele cele mai mari. La detaşament, era puţin altfel, acolo eram oportunişti şi pentru siguranţă îl alegeam pe preferatul dirigintei. Care, întâmplător sau nu, era şi premiantul întâi al clasei. La unitate, în toţi anii de gimnaziu, comandant a fost aceeaşi fată, despre care nu ştiam mai nimic. Oricum, toată treaba cu comandanţii era doar de paradă, de fapt niciunul nu făcea mai nimic special. Era doar ca să ne obişnuim cu viitoarea disciplină de partid, probabil. O dată pe an, la începutul anului şcolar, ne aliniam cu toţii în careu, în curtea şcolii, ni se ţinea un discurs plictisitor, pe care nimeni nu-l asculta, iar apoi comandanţii mai mari mai ziceau ceva de genul „pionieri, înainte”, la care noi trebuia să răspundem „tot înainte!”, dar să nu ne mişcăm de pe loc.

Momentul trecerii de la statutul de şoim al patriei la cel de pionier era marcat de ceremonii solemne, la finalul cărora trebuia să sărutăm cravata şi drapelul roşu – gest care mie, personal, îmi provocase o repulsie greu de disimulat. Ca pionieri, eram mobilizaţi la diferite evenimente locale, cum ar fi vizite ale unor lideri importanţi sau filmări pentru aşa-zise reportaje, în cadrul cărora „interviurile” erau pregătite şi repetate intensiv cu mult timp înainte, încheindu-se în mod obligatoriu cu laude şi mulţumiri aduse „conducătorului” şi „savantei”. Din fericire, numai copiii bine situaţi în sistem erau aleşi să cuvânteze, aşa că noi, restul, scăpam uşor.

O singură dată ne-au dus la parada de 23 August, sau numai atât îmi amintesc eu. Am doar imaginea unor marşuri interminabile pe stadion, într-o căldură insuportabilă, când eram cu toţii transpiraţi şi ne dureau picioarele şi trebuia să executăm tot felul de manevre: doi paşi înainte, stânga-mprejur, mâna la chipiu, zece paşi la dreapta în pas alergător dar cu graţie, ridicat şi fâlfâit braţele prin aer, şi altele asemenea. Nu mai ştiu exact dacă trebuia să strigăm lozinci – de tipul „Ceauşescu, PCR!” sau Ceauşescu, România, stima noastră şi mândria!” – însă panouri cu poze cu Tovarăşii am avut sigur de dus, unii dintre noi. Ceva epuizant şi stupid, în orice caz, de care nici nu mai aveam puterea să râdem, cu toată veselia noastră de copii. Era perioada când Ceauşescu se inspira de la Kim Ir Sen, după defilările şi paradele populare pe care le văzuse în Coreea de Nord, şi nu mai era de râs deloc.

În gimnaziu, toţi elevii cu note mari trebuiau să meargă la olimpiade. Nu era obligatoriu, dar era de bon ton. Olimpiadele reuşiseră să strângă în jurul lor nenumărate ambiţii, mai mult ale părinţilor şi profesorilor, decât ale copiilor. Acesta a fost şi cazul meu şi nu prea am avut de ales. Detestam olimpiadele. Mergeam la şcoală şase zile pe săptămână, cantitatea de materii şi de informaţii pe care trebuia să le asimilez nu făcea decât să crească de la an la an, asemeni unui bulgăre de zăpadă rostogolindu-se la vale în urma mea, aproape nu mai aveam timp de altceva în afară de şcoală, dar mai trebuia să învăţ şi în plus, pentru olimpiade.

Olimpiadele aveau loc duminica, un motiv în plus să le detest. Cele la matematică mă stresau cel mai mult, dar asta probabil şi pentru că, în adâncul sufletului meu, percepeam o doză de nedreptate în excesul de importanţă acordată matematicilor, în detrimentul altor materii sau subiecte care mă atrăgeau mai mult. De fapt, pentru mine cel mai obositor era faptul că ni se „dădeau” atâtea probleme, că trebuia să rezistăm zilnic la o adevărată artilerii de interogaţii, fără să fim încurajaţi să punem la rândul nostru întrebări, atunci când nu înţelegeam ceva (nu ştiu dacă era neapărat o deficienţă cauzată de regim sau, pur şi simplu, o „tradiţie” cronicizată). Era ceva cu totul ieşit din comun ca un elev să ceară vreo lămurire profesorilor, la ore. Majoritatea s-ar fi temut sau le-ar fi fost ruşine să o facă. Eu, cel puţin, în toţi anii se şcoală am trăit cu impresia că, dacă aş cere lămuriri suplimentare, aş dovedi astfel că n-am înţeles şi aş face o impresie proastă profesorului, respectiv m-aş face de râs în faţa întregii clase. Bănuiesc că la fel gândeau şi ceilalţi elevi, pentru că obiceiul interacţiunii profesor-elev lipsea cu desăvârşire, fiind substituit de ciclul „predări” – „ascultări” (care la mine echivala aproape de fiecare dată cu alternanţa plictiseală – stres…). Iar dacă nu înţelegeai ceva, erai unicul responsabil. Profesorul, şcoala – aproape niciodată. Astfel, dacă nu făceai faţă, trebuia să soliciţi lecţii în particular. Mai ales pentru olimpiade, care impuneau o o mulţime de cerinţe ciudate, sterile, neaşteptate. Ca să te descurci cu aşa ceva, ce învăţai la şcoală nu mai era de ajuns, de la un nivel încolo, decât dacă erai vreun geniu (cel puţin aceasta era percepţia mea). Eu nu mă pregăteam cu nimeni în particular, aşa că n-am ajuns niciodată prea departe cu olimpiadele, spre marea mea bucurie. Mai mult mă duceam ca să fac prezenţa, şi de dragul alor mei. După care le explicam că au fost nişte subiecte absurde şi imposibile, pe care niciun elev normal nu le-ar fi putut rezolva. De multe ori, chiar aşa şi era. Oricum, pentru mine era de neînţeles atâta ambiţie fără miză, într-o lume care oricum nu funcţiona pe principiile concurenţei.

La şcoală, profesorii se ţineau în general departe de politică. Am avut o singură profesoară care ne cerea la fiecare lecţie să cunoaştem directivele Congresului nu ştiu care apropo de nu ştiu ce. Nimeni nu înţelegea nimic din directivele acelea, ce să le mai şi înveţe. Rezultatul era că ne stresam cât cuprinde la orele ei, fără niciun rezultat. Nu ştiu dacă n-o făcea doar ca să ne sperie sau ca să bifeze nişte sarcini pe linie de partid. Cert e că n-am înţeles niciodată ce vroia cu adevărat de la noi. La istorie, unde ar fi fost loc berechet de propagandă, profesorul reuşea să se eschiveze discret, iar noi îi rămâneam recunoscători.

Aveam câteva materii stupide, dintre care una care se numea Informare politică. O pierdere de vreme, în care trebuia să decupăm din ziare poze şi articole cu vizitele Tovarăşului prin ţările din lumea a treia, cum se numeau atunci. Ţin minte că ne luam la întrecere să zicem pe nerăsuflate numele dictatorului zairez, abţinându-ne cu greu să nu râdem când fredonam: Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga şi soţia sa Bobi. Am crezut întotdeauna că pretinsul nume al soţiei era doar o glumă, ca să accentueze contrastul cu numele interminabil al dictatorului… dar era cât se poate de real. O altă disciplină din gimnaziu se numea Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, pe scurt P.T.A.P. Pentru noi, era tot educaţie fizică, şi nu-mi amintesc vreo diferenţă notabilă faţă de orele de sport. Probabil acesta fusese modul elegant în care profesorii noştri înţeleseseră să se achite de obligaţia introducerii unei discipline cu nume atât de stupid. Nu-mi amintesc nimic de la orele de P.T.A.P., decât că odată era să-mi rup o mână. Mai aveam şi lucru manual, disciplină la care fetele coseau şi tricotau ca nişte bunicuţe, băieţii transpirau la traforaje ca nişte muncitori necalificaţi. Olimpiadele îşi dovedeau pentru mine utilitatea numai atunci când cei care urmau să participe la ele erau scutiţi cu generozitate de la astfel de ore.

Cele mai mari bucurii cred că mi le-au adus cărţile pe care le citeam, de obicei în afara – dacă nu chiar în ciuda – cerinţelor şcolare. Am descoperit de timpuriu ce refugiu extraordinar pot fi cărţile şi ce lumi fabuloase, nesfârşite, se ascundeau între coperţile lor. Un lucru extraordinar pe vremea aceea era că puteai găsi o mulţime de cărţi bune, la preţuri foarte mici. Puteai să-ţi cumperi valize de cărţi, dacă vroiai. Trebuia doar să ai norocul unor părinţi sau apropiaţi care să ştie ce să-ţi recomande.

Nu mai ştiu exact de unde am început şi când, dar cărţile au fost dragoste la prima vedere. În anii de gimnaziu, citeam pe nerăsuflate şi cred că n-am ratat niciuna din marile romane ale copilăriei universale: Jules Verne, Mark Twain, Dumas, Dickens… Cărora li s-au adăugat pasiunile autohtone, cum ar fi „Cireşarii” şi „Toate pânzele sus”. Exista o colecţie minunată, Biblioteca pentru toţi copiii. Am devorat-o, literalmente. Unele cărţi, cum ar fi „Poveste cu un Hobbit” sau „20.000 de leghe sub mări”, cred că le-am citit de peste zece ori. Mai târziu, a urmat Biblioteca pentru toţi. Cert e că, în perioada copilăriei, dacă a fost ceva important care nu mi-a lipsit deloc, au fost cărţile. Unii spun că ar trebui să mulţumim comunismului pentru acest lucru. Eu nu ştiu dacă aş mulţumi comunismului în sine, dar cu siguranţă aş mulţumi acelor oameni inimoşi care au creat, au editat şi îngrijit acele colecţii de cărţi, reuşind astfel să promoveze nenumărate valori din cultura lumii…Mai ales că, la şcoală, literatura universală era complet absentă din programă. Gândindu-mă cât de mult au însemnat acele cărţi pentru mine, nu-mi pot imagina o pierdere mai dureroasă pentru un copil care nici nu ar fi avut de unde să ştie de ele… trebuind să se resemneze cu toate acele texte greoaie, pe teme cu totul străine de sufletul unui copil, care umpleau manualele şcolare. Pentru mine, cărţile bune, cărţile cele mai dragi, erau de obicei altele decât cele pe care mi le impunea şcoala. Acesta a fost, probabil, şi motivul pentru care am reuşit să-mi păstrez intactă plăcerea de a citi…

Un refugiu foarte căutat erau şi teatrele. Ţin minte că orice replică, orice gest, se transformau în pretexte pentru aluzii la adresa comunismului şi a „conducătorului iubit”. Exista o complicitate fabuloasă între actori şi spectatori. Uneori, era nevoie de un singur cuvânt cu subînţeles, bine plasat, şi sala exploda, fremăta de bucurie. La multe din acele aluzii, se râdea cu lacrimi. Îmi plăcea mult la treatru, chiar de la vârste fragede. Stăteam cuminte, urmăream dialogurile, înţelegeam majoritatea aluziilor. De multe ori, era frig în sălile de teatru, oamenii stăteau cu căciulile şi paltoanele pe ei, dar sala era plină. Era de ajuns ca unul din actori să scape un „mamă, ce frig e…” şi atmosfera se încălzea, brusc. Lumea râdea şi, pe moment, uita de frig, simţindu-i pe actori aproape. Răutăţile de la cozile de peste zi, minciuna de la serviciu, mojicia din transportul în comun, toate se dizolvau miraculos într-o caldă complicitate. Era frumos la teatru pe vremea aceea.

Mergeam şi la cinema, din când în când, şi am avut ocazia să văd multe filme bune. La un moment dat, mă duceam chiar destul de des cu ai mei, când cu unul, când cu altul. Cred că şi ei căutau cu disperare un refugiu în faţa absurdităţilor cotidiene, mai ales că lucrurile nu păreau să meargă decât spre mai rău. Cinematografele fuseseră mai puţin afectate; rulau destule producţii americane, aveai ce vedea. Numai spre sfârşitul perioadei, acestea se mai împuţinaseră, şi fuseseră înlocuite cu pelicule coreene şi chinezeşti. Eu însă mă deprinsesem să râd în hohote la astfel de filme, cu tata. Umorul era ultimul refugiu, pe acela nimeni nu putuse vreodată să ni-l ia.

Muzică ascultam la picup, aveam un număr destul de mare de discuri. Existau înregistrări splendide cu poveşti pentru copii. Am avut o mulţime, şi mi-au încântat copilăria. La un moment dat am avut şi diafilme. Nişte bucăţele mici de film, încadrate în rame de plastic, pe care le puneai într-un aparat care le proiecta, mărite, pe perete. Era fascinant pentru un copil de numai câţiva anişori. Poveştile…le ţin minte şi acum.

Alte distracţii nu prea cunoşteam. Să ai video era un mare lux. Noi n-am avut, dar am fost de câteva ori la o colegă de clasă care avea. Am văzut nişte filme din care n-am înţeles nimic, traduse de o voce ciudată. Dar obiectul, în sine, era de mare efect. La fel erau şi televizoarele color. Din cele străine nu cred că văzusem vreodată, iar cele româneşti au început să se fabrice destul de târziu, şi era bătaie pe ele. De computere nici nu auzisem. La sfârşitul anilor `80 exista un model rudimentar, HC 85, dar asta am aflat abia după Revoluţie.

Şi să ai o maşină era o mare realizare. Nu toţi îşi permiteau, trebuia să te înscrii pe liste de aşteptare ca să primeşti. Mulţi făceau împrumut la C.A.R. Pe străzi nu vedeai decât Dacia, Oltcit, Trabant, Skoda şi Lada – care de care mai urâte. Ai mei au avut la un moment dat o Dacia albă, mare realizare, cu care însă nu mergeam foarte des. Duminicile, singurele zile libere, nu puteai să circuli decât o dată la două săptămâni, în funcţie de numărul maşinii, par sau impar. Benzina era şi ea o problemă. Îmi amintesc însă câteva drumuri la mare, cu maşina, pe timpul vacanţei. Vara era înnăbuşitor, te coceai înăuntru. Odată, am luat cu mine la plecare nişte ciocolată Milka, pe care o primisem de la nişte rude din străinătate. Milka, la fel ca şi Toblerone, erau delicatese pe care le gustasem doar de câteva ori în viaţă. Dacă primeam vreuna, era o minune, era ca şi când aş fi primit-o cadou direct de la zâna cea bună. Milka aceea, n-am uitat-o, era albă, cu atât mai mult o raritate. O luasem cu mine special ca să o mănânc în holul hotelului, pe picior de egalitate cu copiii nemţi care se hrăneau cu toate bunătăţile de la shop. Poate speram să mă dau drept unul din ei, sau cel puţin să îmi imaginez că sunt în locul vreunuia. Pe drum, din cauza căldurii ucigătoare, ciocolata se transformase într-o cremă albicioasă, ba chiar începuse să curgă pe bancheta din spate a maşinii. A trebuit să o mănânc pe loc, pe toată, şi gustul ei sublim s-a amestecat cu cel sărat al lacrimilor. În mod normal, o astfel de ciocolată mi-ar fi ajuns timp îndelungat, fiindcă nu m-aş fi îndurat în veci să mănânc mai mult de două pătrăţele odată: îmi programam din timp momentul, rupeam cu grijă pătrăţelele, pe una o ronţăiam şi pe cealaltă o plimbam prin gură ca pe o bomboană, încercând să prelungesc cât mai mult plăcerea gustului, apoi mă lingeam pe degete şi pe buze, nu iroseam nicio firmitură. Felul repezit în care a trebuit să mănânc acea Milka albă mi s-a părut o blasfemie. Cine ştie când aveam să mai gust aşa ceva, mă gândeam. Poate niciodată.

Multe lucruri astăzi considerate fireşti erau un lux pe vremea aceea. De pildă, săpunurile Fa. Era o lege nescrisă că, dacă ai de dat o atenţie unei femei, cu săpunul Fa mergi la sigur. Se găsea prin magazinele mari, dar costa foarte scump. La fel de bine văzute erau şi ţigările Kent sau cafeaua Mocca, în funcţie de ocazie. Atenţiile erau mai mult decât necesare la tot pasul: funcţionari, secretare, vânzători…mai ales vânzători. Vânzătorii erau stăpânii noştri. Ei hotărau, de fapt, ce ne revine nouă din ce „se dă” la magazinul lor. Ei hotărau dacă şi cât aşteptăm, dacă şi ce primim. Trebuia să te ai bine cu ei, altfel îţi făceau viaţa un iad. Până şi cei de la casele de bilete. Cu toţii se comportau de parcă magazinele, chioşcurile, teatrele, cinematografele, ar fi fost proprietatea lor. De fapt, aşa şi era. Erau toate ale poporului, iar poporul erau ei. Poporul era, de obicei, numai de o singură parte a tejghelei sau a ghişeului. Ìncă de copil, îi detestam pe aceşti indivizi, mă dezgusta profund felul în care treceau de la acreală la zâmbetul mieros, imediat ce le strecurai o „atenţie”. Poate din cauza lor am rămas cu impresia că pe mine cuvântul „popor” mă exclude întotdeauna.

Apartamentele noi din blocuri erau finisate de mântuială, sau mai bine zis nu erau finisate deloc. Era un lux să ai gresie sau faianţă în baie, ce să mai zic să ai parchet în vreuna din camere. Pe jos, aveai de obicei un linoleu, de la bun început murdar, pătat şi jupuit pe alocuri, după grija cu care îl trataseră muncitorii care construiseră blocul. Trebuia să trăieşti cu el aşa, sau să îl acoperi cât poţi cu covoare şi mochete, fiindcă de parchet nu se apropia oricine. Când mai crescusem şi mă invitau colegii de clasă la zilele lor de naştere, mă uitam cu invidie la cei care aveau parchet în casă, sau gresie pe hol. Era semn că sunt înstăriţi. Alţii n-aveau nici măcar perdele la ferestre, ci doar nişte bucăţi de pânză ieftină, colorată.

Oricum, cred că nimeni nu scăpa de invazii periodice de furnici sau gândaci. Furnicile apăreau în bucătărie, îşi săpau galerii prin pereţi, nu ştiu pe unde. Mama trebuia să dea la o parte mobilele albe şi uzate, ca să pună insecticid. Trebuia să fim atenţi să nu lăsăm nimic de mâncare afară din frigider şi să nu facem firmituri. Gândacii apăreau în baie, venind probabil din canalizare. Mai vedeam câte unul, mare şi negru, deplasându-se cu viteză pe cimentul de pe jos, şi trebuia să fiu pe fază ca să nu evadeze pe sub uşă. Mi-era tare silă de ei. Baia nu avea fereastră, ci doar o coloană de aerisire, care mai degrabă propaga mirosurile în toate băile cu care comunica, decât să le aerisească.

Vara ne umpleam de ţânţari, era o adevărată invazie. Degeaba puneau ai mei plase la geamuri. Seara trebuia să îi vânăm şi câte jumătate de oră cu papucul în mână, pe tavan şi pe pereţi. Noaptea, dacă supravieţuiau mai mulţi, făceau un adevărat concert de bâzâieli. Mie îmi era oricum greu să adorm, din cauza căldurii. În iulie şi august era mult mai cald în casă decât afară. Pereţii se încingeau peste zi, iar noaptea zăpuşeala devenea insuportabilă. Uneori, mama uda bucăţi de pânză şi le atârna la geam, apoi deschidea toate ferestrele şi uşile din casă. Acela era aerul condiţionat. Tot vara, nu ştiu de ce, se înfundau frecvent subsolul şi ghena de gunoi. Subsolul blocului se ştia că e atât de murdar, de întunecat, plin de apă, de gândaci şi de şobolani, încât în ciuda avântului nostru de exploratori nici un copil nu a îndrăznit să coboare acolo vreodată. Când se înfunda canalizarea, tot blocul se umplea de mirosuri pestilenţiale. La fel era cu ghena, care de fapt se înfunda cel mai des.

Oamenii erau înrăiţi şi se răzbunau pe tot ce prindeau: aruncau tot felul de obiecte vechi nu doar la ghena de gunoi, ci chiar şi de pe balcon, direct pe ceea ce ar fi trebuit să se numească spaţiul verde, fără să le pese de mizeria sau stricăciunile pe care le produceau. Populaţia era amestecată, în buna tradiţie comunistă: ingineri, medici, muncitori, şi chiar şi unele figuri dubioase despre care n-aş fi ştiut foarte clar cu ce se ocupă. Deasupra noastră stătea o familie cu trei copii, care făceau gălăgie tot timpul. Se alergau prin casă, ţipau şi se băteau între ei. Tatăl cred că lucra ceva acasă, repara nu ştiu exact ce, dar făcea şi el mult zgomot. Bocănea tot timpul. Cu toţii mâncau seminţe şi scuipau cojile direct pe preşurile întinse pe jos, după care scuturau preşurile pe balcon, şi mare parte din mizerie ateriza direct pe balconul nostru, spre disperarea mamei şi a bunicii, care se străduiau tot timpul să ţină casa curată lună. Vecinilor noştri nu le păsa de nimic, ba parcă abia aşteptau să le reproşeze cineva ceva, ca să defuleze într-un şir neîntrerupt de înjurături, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Da, oamenii erau răi, în majoritatea lor, şi asta învăţasem foarte repede. Vânzătorii erau cu toţii răi, o parte din vecini erau răi, oamenii de la cozi erau răi. Ce să mai zic de cei din staţii şi din autobuze… Puteai uneori să aştepţi în frig, pe viscol, chiar şi mai bine de o oră, până să vină autobuzul sau tramvaiul, iar când ajungea, era deja plin. În staţie se strângea până atunci o grămadă de lume. Nu toţi reuşeau să se urce, dar cu toţii încercau. Se îmbrânceau, se înghesuiau, se înjurau şi se urau din tot sufletul. Deseori călătoreau şi pe scări, nemailăsând uşile să se închidă. La coborâre, altă aventură: trebuia să reuşeşti să te strecori pe lângă toţi cei care-ţi stăteau în drum, fiindcă aproape nimeni nu s-ar fi dat la o parte, iar dacă ar fi coborât ca să-ţi facă loc, ar fi riscat să nu se mai poată urca înapoi.

Pe mine mă îngrozeau autobuzele acelea. Mi-era teamă să nu mă strivească oamenii aceia furioşi. De multe ori, mă simţeam ca într-un coşmar, ca şi când m-aş fi aflat într-o pădure mare şi întunecoasă, cu copaci foarte înalţi, iar acei copaci s-ar fi strâns tot mai mult în jurul meu, până ce nu mă mai lăsau nici să respir. Mă uitam în sus, de la înălţimea mea de copil, şi nu vedeam decât un petic din tavanul autobuzului, care se făcea tot mai mic, pe măsură ce oamenii din jurul meu se înghesuiau mai tare. Simţeam presiunea trupurilor lor, mirosurile pe care le emanau, şi trebuia să rabd aşa, câte o jumătate de oră sau o oră, până coboram. De fiecare dată, aveam emoţii ca nu cumva din cauza bulucelii de la coborâre să mă pierd de ai mei şi să rămân în autobuz. Nu era ceva neobişnuit ca şoferul să-şi piardă răbdarea în staţiile mai aglomerate şi să demareze în trombă, sau să încerce să închidă uşile fără să-i pese de cei aflaţi pe scări. Nu era deloc o raritate nici să te trezeşti fără portofel după ce coborai. Au păţit-o şi ai mei de mai multe ori. În alte dăţi, ni s-a întâmplat să nu putem urca deloc în autobuz, şi a trebuit să mergem pe jos. Sigur, asta nu se întâmpla niciodată decât pe viscolul cel mai năpraznic.

Oamenii mai erau şi foarte imprevizibili. Chiar dacă plecau de acasă cu intenţii bune, îşi pierdeau repede puterea de a le urma. Răbdarea, bunăvoinţa, atenţia, toleranţa, acestea se pierdeau primele pe drum. Odată, la munte, mama şi cu mine ne-am lipit de un grup mai mare de turişti care stătau cu noi în hotel. Păreau oameni de treabă, erau veseli, spuneau multe bancuri. Ìntr-o zi, au organizat o drumeţie la care am participat şi noi. Era un traseu destul de lung şi de dificil, nemarcat pe alocuri. Noi nu ştiam prea multe, dar ei păreau că ştiu, aşa că ne-am ţinut după ei. Totuşi, eu nu prea făceam faţă vitezei lor, cu pasul meu de copil, iar mama trebuia să stea după mine. Nu după mult timp, s-au enervat că trebuiau să ne tot aştepte, au luat-o înainte şi ne-au lăsat baltă, pur şi simplu, în mijlocul pădurii, pe o potecă incertă, fără niciun marcaj. Am avut mare noroc că am ajuns totuşi la destinaţie, mai mult pe nimerite. Încă puţin şi ne prindea noaptea, deşi plecaserăm dis de dimineaţă. Când am ajuns la cabană, am aflat că grupul nostru ajunsese cu ore bune înaintea noastră, şi erau deja pe drumul de întoarcere. Nimeni nu se ostenise măcar să anunţe că mai eram şi noi în urma lor, rătăcind prin pădure. Cred că nici măcar nu-şi puseseră problema. După ce oamenilor li se inoculase cu atâta sârg evoluţionismul, probabil că, în subconştient, legea selecţiei naturale îndreptăţea aproape orice. Câştigă doar cei mai puternici, cine nu ţine pasul poate să crape.

Când mergeam pe la rude, la ţară, era altfel. Nu se simţea comunismul prea mult. Pentru un copil, era grozav: vaci, porci, găini, raţe, gâşte, câini şi pisici, livadă, grădină, lan de porumb, un univers întreg de descoperit. Era mai uşor cu mâncarea, oamenii se descurcau pe cont propriu, se înţelegeau între ei, nu era nevoie să stea ca noi la atâtea cozi. Iarna făceau focul cu lemne, era greu, dar măcar putea face căldură. Se sculau la cinci dimineaţa, tăiau lemne, le cărau în casă şi le aprindeau în sobă. Erau multe de făcut tot timpul, trebuia lucrat pământul, trebuiau culese roadele, iar copiii trebuiau şi ei să participe. Era mai multă muncă decât la oraş, dar mai puţini nervi. În afara gospodăriei proprii, oamenii trebuiau să muncească şi pentru susţinerea agriculturii socialiste de partid şi de stat. Din C.A.P.-uri se fura pe rupte, dar pe hârtie, producţia la hectar depăşea întotdeauna recordul anului precedent. O minciună o acoperea pe cealaltă.

Au fost însă şi unele minciuni, sau mai degrabă adevăruri îngropate sub tăcere, care pe moment ne-au prins bine. Cenzura strictă ne-a ţinut departe de o mulţime de noţiuni din categoria celor pe care un copil e bine să le afle cât mai târziu. În plus, unele lucruri erau interzise de regim, aşa că adulţii se fereau să le pomenească, impunându-ne la rândul lor un soi de cenzură. Aşa a fost şi la şcoală, când o fetiţă a lipsit mai mult timp şi nimeni dintre noi nu ştia de ce. S-a întors, într-o bună zi, îmbrăcată toată în negru, cu o bentiţă neagră pe cap şi ochii încercănaţi. Mult timp nu a vorbit cu nimeni. Stătea în bancă, mută, cu privirea fixă. Din când în când, izbucnea în plâns, fără motiv, şi fugea din clasă. Profesorii o priveau cu îngăduinţă şi nu-i puneau absenţe. Am aflat cu toţii că mama ei murise. Nu am înţeles prea bine motivul: se zvonea că făcuse avort şi asta îi venise de hac. O parte din noi, care abia scăpasem de oreion, am presupus că şi avortul era tot o boală. Cei mari nu ne-au contrazis.

Pentru mulţi copii, Moş Crăciun se numea Moş Gerilă, dar în rest nu era nicio diferenţă. Moş Nicolae aducea dulciuri, Moş Gerilă era mai darnic şi aducea mai multe feluri de cadouri, după posibilităţi. De Paşti se ciocneau ouă colorate şi se spunea „Hristos a înviat”. La ţară sau la oraş, sărbătorile erau la fel. Peste ele nimeni, nici chiar comuniştii, cu buldozerele lor, nu putuseră trece. Înainte de Crăciun şi de Paşti se făceau pregătiri zile în şir. Exista un fel de cult al mâncării, probabil cauzat de lipsurile sistematice, de goliciunea alimentarelor. Răsfăţul suprem era să pregăteşti o masă cu şapte feluri, şi să mânânci jumătate de zi, până nu mai poţi. Aşa se răzbunau oamenii pe regimul care îi înfometa. Cu două-trei săptămâni înainte, se puneau la cozi, făceau provizii, dacă era nevoie făceau apel la rudele de la ţară care mai aveau de tăiat câte un porc sau câte un miel. Cum, necum, se descurcau, cert e că la sărbători mesele erau pline, iar prânzurile interminabile. Totul se pregătea în casă. Mama şi bunica făceau totul, tocau carnea mărunt cu cuţitul, făceau oale de sarmale, fripturi, antreuri de tot felul, frământau cozonacii până le amorţeau braţele. La fel se făcea şi la înmormântări şi la parastase. Era un adevărat ritual. Un altul la fel de important avea loc toamna: pregătitul conservelor. Murături, zarzavaturi, sosuri, zacuscă, dulceţuri… se muncea la ele zile întregi, în casă, şi se făceau provizii uriaşe. De parcă venea sfârşitul lumii, de parcă foametea cea mai mare abia atunci urma să vină. Era firesc, dacă mă gândesc bine. Văzând numai cum, de la an la an, se dădea mai putină căldură, sau mai puţin curent, cu siguranţă că, dacă ar fi avut ocazia să facă provizii şi pentru aşa ceva, oamenii ar fi pus deoparte cât pentru un secol…Copiilor li se aplicau acelaşi gen de preocupări: să fii grăsuţ (nu obez, dar plinuţ, voinic bine) era considerat un lucru bun, un semn că eşti sănătos, aşa că eram încurajaţi să ne îndopăm cu orice ocazie şi pentru orice eventualitate. Dar noi ne zbenguiam prea mult pe afară ca să ne mai rămână calorii şi pentru zile negre.

La un moment dat, o cunoştinţă cu relaţii i-a înlesnit mamei un mod de aprovizionare privilegiat. Pilele erau indispensabile supravieţuirii, şi reprezentau un fenomen omniprezent. Încă de mici, la şcoală, învăţam ce înseamnă pilele, pentru că erau elevi care aveau aşa ceva, iar ei erau favorizaţi la modul cel mai strigător la cer. Învăţătoarea sau, mai târziu, diriginta, altminteri aprigă faţă de copiii care mai greşeau şi chiar faţă de părinţii lor, se transforma instantaneu în mieluşică pe lângă câte un părinte sus pus – generic cunoscut şi sub denumirea de „ştab” – şi nu mai ştia cum să-l linguşească, în văzul nostru, al tuturor. „Ştabii” însemnau, în principiu, nomenclatura. După cum aveam să aflu, ei trăiau în cu totul altă lume, într-un fel de dimensiune paralelă faţă de noi. Am văzut asta când cineva ne-a pus şi nouă nişte pile şi am putut cumpăra de câteva ori de la o casă de comenzi specială. Respectiva casă de comenzi avea de toate, din tot ce nu se găsea pe străzi, din toate lucrurile pentru care în mod normal ai mei ar fi trebuit să stea la cozi ore şi zile la rând. Acestea erau serviciile dedicate nomenclaturii. Noi stăteam la cozi pentru „tacâmuri” de pui, lor li se aduceau acasă salamul de Sibiu, muşchiuleţul file, bananele şi portocalele. Doar să pună mâna pe telefon şi să comande. Ţin minte că mama şi bunica se cruciseră prima oară, când văzuseră lista cu toate produsele disponibile. Nu le venea să creadă. Atunci am înţeles şi eu cât de mare era ipocrizia regimului. Ştiam că toată propaganda e construită doar pe minciuni de doi bani, vedeam bine cum se trăieşte, dar nu realizasem niciodată cât de mare era diferenţa între noi şi cei care ne conduceau. Foştii sau aşa-zişii ilegalişti, luptători dedicaţi clasei muncitoare, trăiau exact ca „burghejii” pe care îi detronaseră, în timp ce nouă ne predicau beneficiile alimentaţiei raţionale, adică ale faptului de a ne procura alimentele cu raţia.

Dintre noi, oamenii obişnuiţi, nimeni nu lua în serios propaganda. Cel puţin aceasta a fost impresia mea de copil. Folclorul, poezia, muzica, pictura…nimic nu scăpase neinfestat, dar oamenii se imunizaseră, făcând haz de necaz. La mine în casă, am auzit din fragedă copilărie bancuri cu Tovarăşii şi comentarii necrutătoare la adresa comunismului. Întotdeauna m-am întrebat de unde veneau acele bancuri, cine la inventa cu atâta talent şi, mai ales, în număr atât de mare. Cert e că de astfel de bancuri nu duceam niciodată lipsă, aproape zilnic apărea câte unul şi se răspândea cu viteza fulgerului. Era o adevărată mişcare de rezistenţă prin umor, o tehnică de supravieţuire naţională fără de care, probabil, am fi riscat să o luăm razna cu toţii. Când mă uitam la filmele coreene şi chinezeşti care se dădeau la televizor în perioada aceea, şi de care râdeam cu toţii, mă întrebam dacă şi la ei lumea râde la astfel de filme, dacă se fac bancuri despre dictatori ca la noi, sau dacă propaganda aceea infectă chiar le intrase în sânge, situaţie greu de imaginat pentru noi, dar cu adevărat tragică…

Tata asculta în mod frecvent Europa Liberă, Şopârliţa, cum i se spunea. Îmi amintesc serile când se chinuia să prindă postul, la radioul nostru amărât, şi cum se auzea cu bruiaje, cu păcănituri, cu întreruperi. După ce mai crescusem, înţelegeam şi eu ce se spunea acolo şi mă miram, atât era de diferit discursul faţă de cel care ni se băga pe gât în mod oficial. Îmi dădeam seama că era periculos, mult mai periculos decât bancurile care se vehiculau la colţ de stradă, şi ma uimea curajul acelor oameni, la fel ca şi a celor care îi ascultau. Spuneau lucrurile pe şleau, şi asta era reconfortant. Era tare reconfortant să auzi aşa ceva la radio, parcă avea mai multă forţă. Altfel, pe stradă, mai auzeai, nicio problemă. Oamenii nu se fereau foarte tare. Acceptau toată mascarada, ca pe un bir de care nu se puteau descotorosi, dar în particular nu-şi ascundeau nemulţumirea sau ironia.  Dacă mergeam pe undeva cu ai mei şi ei se împrieteneau cu alti oameni, în timp foarte scurt ajungeau, de pildă, să spună bancuri cu Ceauşeştii, fără nicio oprelişte. Se simţeau imediat care sunt turnătorii şi care sunt oameni cinstiţi. De aceea, la cum îmi amintesc ultimii ani ai comunismului, cea mai pregnantă formă de represiune mi s-a părut de departe cea de ordin economic: foametea şi frigul. Nu mai era un atentat doar la libertate sau la conştiinţă, ci la însăşi existenţa oamenilor. Cred că, dacă lucrurile ar fi continuat, chiar am fi ajuns ca în Coreea de Nord, să murim pe capete de frig şi de foame.

Anii cei mai frumoşi ai copilăriei mele, anii `80, au fost în acelaşi timp anii cei mai grei ai comunismului. Am trăit acei ani combinând bucuria absolută a faptului de a fi copil, cu dezădejdea şi durerea faptului de a trăi sub un regim opresiv. Am învăţat foarte devreme, probabil într-un timp record pentru un copil la astfel de vârste, ce înseamnă minciuna instituţionalizată, mizeria, nedreptatea, sentimentul de prizonierat. La fel de bine, însă, am învăţat de timpuriu să fac haz de absurdităţile regimului, să-mi găsesc alinarea în bucuriile mărunte, să mă refugiez în lumile imaginare din cărţi şi filme, pline de posibilităţi magice. M-am zbătut cât am putut să-mi trăiesc copilăria sub povara acelui tăvălug nimicitor care vroia să facă, din copii, pionieri, şi din poveşti, omagii.

Probabil că la fel fac, şi astăzi, o mulţime de copii care trăiesc în condiţii similare…La fel au făcut întotdeauna. Odată cu anii care s-au scurs, am aflat că şi comunismul era doar un nume, un cuvânt în spatele căruia se ascund, de fapt, altele…mult mai urâte şi mult mai răspândite în timp şi spaţiu.

Deşi copilăria în sine e frumoasă oricum, poate că, la modul obiectiv, o copilărie de genul celei pe care am trăit-o eu, inevitabil marcată de „minunatele condiţii” hărăzite „copiilor epocii de aur”, atât de strivită de lipsuri generalizate, atât de umbrită de restricţii, de înşelătorie şi de teamă, nu ar putea fi considerată una tocmai fericită. Dar asta nu mai are importanţă acum. În vremurile acelea, toată lumea trebuia să sacrifice câte ceva, toată lumea pierdea câte ceva, ţi se rupeau şi înstrăinau bucăţi întregi din viaţă. Din noi s-a rupt acea copilărie palidă, trasă la faţă, cu uniforme triste şi ochii prea maturi, în care s-a oglindit, ani de zile, urâţenia unui regim distructiv.

Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost numai copilăria.