Nu am visat niciodată să călătoresc în toată lumea şi nici pe departe nu mi-am propus să văd atâtea ţări câte am văzut până acum. Dimpotrivă. Un astfel de ideal mi se părea greu de înţeles, dacă nu chiar nesăbuit. Moşteneam din copilărie o timiditate bine ascunsă, o sensibilitate bolnăvicioasă şi un fizic deloc sportiv. Eu visam mai degrabă să mă aşez la casa mea, cu familia mea, cu prinţul meu fermecat, şi să trăiesc aşa până la adânci bătrâneţi.  

Îmi amintesc că aveam un prieten bun care îşi dorea cu multă ardoare să plece în jurul lumii. Fusese influenţat de exemplul unui cunoscut de-al lui, care de mai mulţi ani abandonase totul şi nu făcea altceva decât să călătorească, muncind pe ici şi colo doar strictul necesar pentru a-şi asigura supravieţuirea. Eu, pe vremea aceea, mă simţeam în total dezacord cu asemenea porniri, care îmi provocau mai degrabă fiori de teamă decât de admiraţie. Nu e de mirare. Vârsta de treizeci de ani mă găsise luptându-mă cu sechele de mobilitate cauzate de boala Lyme. Aveam atacuri de panică în avion. Îmi era o frică teribilă de animalele sălbatice şi de insectele tropicale. Mai presus de orice, nu suportam să fiu singură.

Paradoxal, acel prieten al meu nu a plecat niciodată prin lume aşa cum visase, ci s-a aşezat la casa lui, împreună cu aleasa inimii sale. Iar eu nici nu mi-aş fi imaginat că, peste ani şi ani, voi ajunge să fac expediţii în jungla din Borneo, să urc pe Kilimanjaro, să pescuiesc piranha în Amazon sau să înot cu rechinii în Galapagos…

Călătoriile mele solitare au început cu Grecia şi Camino de Santiago şi au continuat cu Nepal, Cuba, Malaezia, Kenya, Tanzania, apoi America de Sud… incluzând expediţii în jungla din Borneo, în Himalaya sau pe urmele marii migraţii a animalelor din Serengeti.  Ani de-a rândul, aventura m-a purtat din ce în ce mai departe, pe cinci continente, de la cercul polar până în Ţara de Foc şi din platoul Tibetan până în Insula Paştelui, în 60 de ţări…

A fost un drum lung, dar plin de învăţăminte. Tot ce am deprins şi am schimbat în interiorul meu, în acest timp, a fost prin experienţe şi căutări individuale. A fost un drum solitar, e drept, dar plin de culoare şi aventură. La finalul lui, ca după o îndelungă îmbrăţişare, m-am simţit mai aproape de spiritul acestei planete şi de locuitorii săi. Este însă o lume într-o continuă şi accelerată schimbare – atât de rapidă, încât intervine chiar în timp ce scriu aceste rânduri. Sub influenţa îngrijorării crescânde privind poluarea excesivă sau distrugerea biodiversităţii, călătoriile în locuri îndepărtate au început să fie privite ca reprobabile mai degrabă decât dezirabile. Iar când s-au activat riscurile legate de răspândirea pandemică a bolilor, la fel ca şi în cazul ameninţărilor teroriste, călătoritul a ajuns să fie considerat un pericol în sine.

Imaginea pe care o păstrez din periplurile ultimilor ani e cea a unei lumi învârtindu-se prea repede, în ritm crescând, agonizant. Iar toată agitaţia exterioară era în detrimentul reflecţiei interioare, fiindcă nu mai era timp, pur şi simplu, pentru aceasta din urmă. Or, tocmai transformarea individuală poate face o călătorie să însemne mai mult decât consumarea unor servicii turistice. Tot ea reprezintă calea spinoasă pe care vom putea ajunge, sper eu, să ne bucurăm de frumuseţile planetei fără a o distruge şi fără a le dăuna celorlalţi. La acest tip de călătorie aş vrea să-i îndemn pe cei cărora le povestesc parcursul meu, cu bucuriile dar şi cu greşelile lui.

De fiecare dată când mă întorceam de peste mări şi ţări, o făceam senzaţia că tocmai ieşisem dintr-un vis, că totul se petrecuse într-o clipă de reverie, iar detaliile se estompau mult prea uşor. Abia când mă apucam să povestesc, visul începea să devină realitate… Aşa mi-a venit ideea să scriu despre călătoriile mele. Parcă abia în felul acesta simt că le-am trăit până la capăt.